Cristian GHINEA | Atitudini mic-burgheze

Patriot român, îndrăgostit, s-a dus după vise

Martin S. Martin este un îndrăgostit care suferă. Ca stare civilă, Martin S. Martin este un medic român care a făcut carieră pînă la un moment dat. Acel moment, de pildă, în care şeful tău vrea să fie primul medic din România care execută o operaţie complicată pe inimă. Numai că tu eşti, de fapt, primul medic din România care a şi învăţat să facă procedura. Drept urmare, tu dai gaura şi arăţi unde intră acul, iar şeful împinge acul. Acest gen de nedreptate ce blochează cariera unuia care nu vrea să aibă relaţii cu Partidul l-a făcut pe Martin Constantinescu să plece. În America, unde a devenit Martin S. Martin. De unde a scris această carte – America povestită unui prieten din România (Humanitas, 2012).

Cum ziceam, este cartea unui îndrăgostit. Îndrăgostit de America, Martin S. Martin, om liber şi împlinit profesional, suferă că lumea nu vede frumuseţea iubitei sale. Deci, contribuie cu ce poate ca să schimbe situaţia. Scrie o carte formată din lungi scrisori adresate prietenului său Gabriel Liiceanu – în care îi povesteşte America. Cu un ochi la alegerile primare care aveau loc în Partidul Republican, cu un ochi la ce prostii pretenţioase mai scoate Barack Obama, cu lungi digresiuni istorice, cu dialoguri cu americani simpli, cu păţanii personale – iese o carte pe cinste.

În care am simţit că mă regăsesc, pe mine, cel din sejurul american de acum cîţiva ani. Pentru că şi eu sînt un îndrăgostit de America. Avem deci 12 scrisori către prietenul său, fiecare avînd o temă centrală. Din ele, reiese America aşa cum e văzută de un imigrant care ştie să preţuiască libertatea pentru că ştie cum e fără ea. Care e, normal, republican. Care ţine cu Newt Gingrich în campania internă a partidului pentru că nu are încredere în moderaţia lui Mitt Romney. Fiecare scrisoare îşi propune să desfiinţeze cîte un clişeu despre America. Şi mă regăsesc în această carte şi pentru că eu însumi am avut propriile momente de furie cam cu aceleaşi clişee. Îmi aduc aminte de o persoană care a vizitat America şi s-a întors spunînd, cui dorea să asculte, că americanii sînt proşti şi nu citesc. Partea amuzantă e că ea însăşi nu citea nimic niciodată, era complet bîtă. Fiind ea un student aflat la muncă de vară, nu prea avea de unde să ştie cît citesc americanii, dar era genul de prostie auzită în România pe care dorise să şi-o confirme – ai observat, Miţo, că în Dallas nu aveau bibliotecă şi nu apare nici o carte? Evident, acest clişeu este luat în vizor şi de Martin, care ne spune că 68% dintre americani sînt înscrişi la bibliotecile publice şi că nu există acolo moda de a stoca cărţi în casă – sînt revîndute permanent. Apropo de clişee din astea – ţin minte că la Chicago l-am întrebat pe un poliţist, care patrula străzile cu maşina, de cîte ori a tras cu pistolul în acel an. Mi-a spus că în 15 ani de cînd lucrează în poliţie a folosit o singură dată o armă, dar era bastonul electric, nu pistolul. I-am zis: dom’le, tu nu te uiţi la filme, nu ai văzut ce crime sînt în Chicago? A rîs.

Dar Martin S. Martin nu merge pe poante, este un om temeinic care ia clişeul şi ţi-l face franjuri cu statistici şi cu studii de caz. De pildă, clişeul că americanii sînt egoişti, individualişti şi nu au simţul comunităţii. Zice Martin: „În anul 2009, donaţiile în scopuri de caritate în State au atins cifra de 300 de miliarde de dolari, cu următoarele provenienţe: 38 de miliarde donate de fundaţii, 23 de miliarde adunate prin acţiuni colective, 13 miliarde donate de corporaţii şi 226 de miliarde adunate de la donatorii individuali. Ca să se poată atinge nivelul donaţiilor individuale făcute de un american în fiecare an, ar fi nevoie să se adune fie donaţiile a trei francezi, fie a şapte germani, fie a paisprezece italieni. 70% din populaţia Americii face donaţii constante.“ (p. 99)

Avem deci o imagine despre sine a europenilor ca fiind sufletişi şi o imagine despre americani ca nefiind sufletişti, cînd de fapt e taman invers. Ţin minte figura scîrbită a unui popă cînd am fost să donez nişte haine la biserica din colţ – avea suspiciuni că i-aş fi dus nişte haine nespălate. Nu erau nespălate şi am văzut apoi halatul donat de mine pe nevastă-sa. Şi mai ţin minte o imagine absurd-hazlie tot din sejurul meu american. Am contribuit la împărţirea mesei pentru cei fără case. Un cazan mare cu ciorbă cu cîrnaţi. Operaţiunea era derulată de o organizaţie privată care trăia din banii donaţi de cetăţeni. Misiunea mea de o zi a fost să am grijă cum împart ciorba – erau două opriri şi trebuia să mă asigur că vor ajunge cîrnaţii din cazan şi pentru a doua oprire. La primul parc, oamenii străzii ne aşteptau aliniaţi la coadă, era masa lor obişnuită. Unii m-au bombănit că de ce nu le pun doi cîrnaţi, le-am zis că asta e regula – un singur cîrnat, mai avem o oprire. Mi-am îndeplinit misiunea cu succes, cazanul avea exact jumătate din ciorbă şi jumătate din cîrnaţ. Am pornit spre al doilea punct unde ne aşteptau, şi aici m-a apucat ciuda pe regulă: homeless-ii noştri fuseseră deja hrăniţi. Nişte gospodine din suburbii veniseră cu caserole cu fripturi şi prăjituri ca să hrănească oamenii străzii de acolo. Ăia s-au uitat complet dezinteresaţi la cîrnaţii salvaţi de mine.

Aşa cum am mers, undeva în sud, la un spital public pentru săraci. Un spital al primăriei care punea clădirea; în rest, totul, de la salarii la aparatură, era finanţat din donaţii. Preşedinta comitetului de finanţare, care organiza evenimente de strîngere de fonduri, era soţia primarului. La acel spital erau trataţi locuitorii care nu aveau asigurare medicală. Ştiţi celebra cifră cu 40 de milioane de americani fără asigurare medicală. Principalul pretext la reforma Obama, care nu va rezolva problema asta, dar va crea altele. Martin dă cifrele corecte – cei mai mulţi dintre ei sînt tineri care nu cred că se pot îmbolnăvi şi nu vor să dea bani pe asigurare. Dar chiar şi aşa, modul în care e prezentată cifra are aerul că ar exista 40 de milioane de americani care mor ca nişte cîini pe stradă. Cumva, cumva, New York Times şi celelalte ziare de stînga care ar prefera un sistem socialist de sănătate, cum avem prin Europa, eşuează să relateze ce se întîmplă de fapt cu ăştia 40 de milioane de săraci care se presupune că mor bolnavi pe stradă – vă daţi seama: de trei ori populaţia României. Dom’le, ce se întîmplă cu ei? Îi strînge maşina de gunoi morţi dimineaţa, sau cum? Sau sarcina asta cade pe umerii sistemului paralel de donaţii – pe care în Europa nu îl avem, de ce s-ar mobiliza comunitatea, dacă statul zice că oferă el tot gratis (dar minte). Cei mai haioşi sînt hipsterii intelectuali români care nu ar călca printr-un spital de stat din România, dar au citit ei în New Yorker şi mor de grija celor 40 de milioane de americani neasiguraţi. Problema e că, evident, spitalul pentru săraci din America arăta de zece ori mai bine decît spitalele de stat din România.

Sau luaţi clişeul cu americanii materialişti care nu au viaţă spirituală. Îmi aduc aminte de Octavian Paler care zicea că într-o catedrală gotică poţi avea o ameţeală metafizică, într-un zgîrie-nori poţi avea o ameţeală fizică. Paler trăia cumva cu sentimentul că balivernele sale au ceva grandios, deci le repeta des. Pe asta o spunea aproape automat, cînd venea vorba despre America. Problema e că, în cele mai multe catedrale gotice din Europa, ai în primul rînd o senzaţie de goliciune metafizică – adică sînt pur şi simplu goale. Aşa, fără organ metafizic – cum îi vedea Paler, americanii umplu bisericile duminica. Cînd am fost acolo şi am stat la o familie de catolici din sud, ritualul a presupus şi începutul de duminică la biserică. Peggy, adorabila doamnă care m-a ţinut în gazdă, mi-a spus aşa, încurcată: ştii, Cristian, noi mergem la biserica catolică, cei mai tineri preferă alte biserici, dacă vrei poţi merge cu ei. Alte biserici însemnau cele evanghelice unde se cîntă şi pastori pasionaţi animă evenimentul. M-am gîndit: să vezi biserică pustie şi plictiseală la catolici, o să mi se pară cunoscut peisajul cu popa care citeşte fraze din carte pe sărite de nu pricepi nimic, dacă chiar vrei să asculţi, şi babe pe margine căscînd. Dar de unde! Biserica aceea catolică era plină ochi şi se adaptase la concurenţa americană – activităţi comunitare de după slujbă organizate de comitete de enoriaşi, newsletter-ul te aştepta la intrare şi aflai ce s-a mai întîmplat, cine cu cine se însoară, plus ce gînduri mai are preotul despre lume, viaţă, politică şi finanţele parohiei.

De altfel, nu prea înţeleg de ce simpaticii neoconservatori români de la Înliniedreaptă.net se situează constant de partea Bisericii Ortodoxe în diverse dezbateri publice. Şi atacă furibund pe cei care critică BOR (incusiv pe mine). Fiind ei de dreapta, pro-americani şi religioşi, au o sfîrşietoare dilemă pe care au rezolvat-o în mod eronat: în America are sens să susţii bisericile în faţa ateismului militant (cum îl numesc ei). Acolo bisericile chiar reprezintă comunitatea. Pentru că acolo nu este o biserică unică ce suge resurse de la stat. Dimpotrivă, sînt biserici diverse care menţin o competiţie intensă şi permanentă pentru credincioşi. Nu e o coincidenţă că în tradiţia europeană statul a susţinut o Biserică, iar acum bisericile în Europa sînt muzee dezolante. Asta se va întîmpla şi la noi, mai rapid decît credeţi. Fără competiţie, fără viaţă, orice organism se osifică – devine propriul său duşman. Monopolul pe resurse al BOR înseamnă sfîrşitul credinţei în România, în următorii 40 de ani. Credinţa trebuie salvată în ciuda BOR. De fapt, credinţa trebuie salvată de BOR.

Farmecul cărţii constă şi în portrete de americani simpli, făcute de Martin, care demonstrează şi abilităţi de reporter. Oamenii sînt portretizaţi şi dialogul merge de obicei spre opinii politice.

Dar nu toţi americanii cu care vorbeşte Martin sînt de acord cu el. Face portretele unor stîngişti admirabili – oameni de toată isprava. Doar că – explică Martin – sînt incapabili să priceapă răul din lume. Generaţia baby-boom mai ales, cei născuţi în anii ’60, care au avut totul, nu a trebuit să lupte pentru nimic. Cînd citesc cartea lui Martin, regăsesc argumente şi puncte de vedere pe care le urmăream odată pe posturile de radio. Cum am mai scris aici, în America marile ziare tind spre stînga, dar marea comunitate republican-conservatoare dispreţuieşte aceste ziare, în schimb ascultă mult radio (talk-radio). Cum din România astea nu se aud decît dacă faci un efort să le cauţi pe net, ratăm un întreg univers de gîndire şi percepţie conservatoare. Americani care nu sînt timoraţi la modul nătîng că ţara lor e puternică, mare şi o forţă a binelui (mă enervează acel gen de pămpălău american care vine în Europa şi aproape se scuză că e american). Patrioţi, energici, religioşi sau care respectă religia, dar sceptici faţă de ierarhii. Prin această carte, publicul din România are şansa de a ridica puţin perdeaua spre acest univers conservator american. E o ocazie excelentă, nu o rataţi.

„America este locul unde visele noastre se duc acasă.“ – am citit această frază la Lucian Mîndruţă pe Facebook, de 4 iulie. Sever Voinescu a scris aici în Dilema, mai de mult, că nu poţi fi cu adevărat patriot român fără a fi pro-american (ceea ce a produs atacuri isterice la adresa revistei din partea sinistrului tiermondist Florin Constantiniu). Martin Constantinescu s-a dus după visele sale. A devenit Martin S. Martin – îndrăgostit de America, patriot român.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE


7 comentarii 2926 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 473, 7-13 martie 2013

In SUA, o operatie de

In SUA, o operatie de apendicita costa, in medie, peste 10000 de dolari fara asigurare. Sederea in spital costa in jur de 1000 de dolari pe zi (tot fara asigurare). Evident, unii nu isi pot permite astfel de preturi --- si, printr-o coincidenta, sunt aceiasi care nu au nici asigurare medicala.

In cazul in care ai o problema urgenta si ajungi la sectia de terapie intensiva (dupa un accident de masina, de exemplu, sau un atac de peritonita), spitalul este obligat sa te trateze numai pana la punctul in care situatia ta se stabilizeaza, dupa care poate sa te dea imediat afara. Pot sa iti puna o atela pentru oasele rupte, de exemplu, dar nu este vina lor daca dupa ce te externeaza oasele nu se mai sudeaza la loc cum trebuie.

Multe spitale au o asistenta sau un specialist in finante in camera de triaj, care este insarcinat sa afle inainte de toate daca ai asigurare sau daca poti plati. Cursul ulterior de actiune este determinat de raspunsurile date.

Chiar daca nu ai asigurare si nu poti plati, spitalul tot iti va trimite o factura gigantica si va incerca sa isi recupereze banii (suma ceruta fiind, evident, mult mai mare in cazul celor fara asigurare, care astfel nu beneficiaza de preturile negociate de dinainte de companiile de asigurare). Falimentul este singura solutie in astfel de cazuri si problemele medicale sunt una din principalele cauze ale falimentului personal in SUA. Sumele neplatite sunt recuperate de spitale, pana la urma, prin cresterea preturilor cerute tuturor pacientilor.

In concluzie, nu-i doresc nimanui sa aiba de-a face cu sistemul medical din SUA fara asigurare. Multi americani au asigurare de sanatate prin intermediul slujbei, asa ca mult mai multi decat 13% trec printr-o astfel de situatie riscanta de-a lungul vietii.

Adevarul despre americani

Acele cunoscute clisee despre americani nu sint numai clisee ci si foarte mult adevar. Romanii din SUA insa sint mai catolici decit papa, spalati total la creier de propaganda cu cel mai tare din parcare care se face incontinuu si la toate nivelele la americanei. Pina si imnul national al Statelor Unite este o mostra de egoism si aroganta dusa la extrem, daca aveti curiozitatea incercati sa-l traduceti in romaneste si veti intelege de ce. Pentru un roman insa aterizat la americani direct din Romania nu e de mirare sa creada orice, termenii de comparatie cu americanii lipsindu-i sau limitindu-se strict la experienta sa din Romania, comapartie la care americanii aveau cistig de cauza din start-altfel la ce-ar mai fi plecat in America, nu?

Cliseele despre americani cu care fostul nostru compatriot se ia voiniceste la trinta nu au fost create insa de catre romani fomisti tinuti in gazda, ci de catre vest europeni mai ghiftuiti. Pozitia de pe care ii abordezi tinde sa aiba mult mai mare importanta la americani, decit la altii printre altele fiind si enorm de complexati fata de europeni, acesta fiind de fapt un alt cliseu arhicunoscut despre americani.

De exemplu este foarte cunoscut in Europa paradoxul securitatii sociale de tara din lumea a treia de la americani, aceasta realizindu-se in general din mila publica si nimic mai mult, nefiind legiferat difera de la stat la stat, de la o primarie la alta. De aia neamtul si alti europeni nu sint asa de largi la mina la donatii si pomeni, pentru ca nu au de ce, din moment ce platesc un impozit ridicat tocmai pentru asa ceva iar statul este obligat prin lege sa aiba grija riguroasa de cetatenii saraci si mai putin favorizati. Nu pomana si mila ci securitate sociala oferita prin lege si in mod demn ar trebui sa poata oferi un stat civilizat cetatenilor sai defavorizati. Nu si la americani insa unde e unanim acceptat ca saracii trebuiesc chinuiti si tinuti sa stea mereu cu mina intinsa in fata celor mai avuti daca vor sa fie ajutati. La americani faptul ca cei saraci trebuiesc chinuiti si umiliti depaseste insa cadrul politic obisnuit, fiind mai degraba o doctrina sociala pe care statul este nevoit sa o asigure pentru a putea exista. Orice altceva ar insemna anarhie si comunism pentru americani.

Americanul de rind este foarte putin scolit sau plimbat in comparatie cu un european, sint virtuali analfabeti care n-au iesit de la ei din cartier sau din oras. Capetele luminate le angajeaza din Europa pe salarii mari, restul lucreaza pe bani putini comparati cu europenii. Americanii chiar sint in mod vizibil mai prosti si mai rudimentari comparati cu europeni similari, poate nu pentru romani dar pentru alti europeni sint prosti rau de tot. Noroc cu emigrantii romani care i-au mai desteptat spunindu-le ca e doar un cliseu. De aia probabil si toti romanii din America oricit ar fi de saraci, voteaza cu republicanii, partidul celor bogati, traind acolo probabil devin toti dupa o vreme timpiti. Conservatorii americani inseamna aripa conservatoare a partidului republican, sint extrem de reactionari si extremisti chiar si pentru nivelul american. De aia nu se aude prea mult prin afara de ei fiindca-i tin ascunsi, majoritatii americanilor fiindu-le in rusine cu ei. lui Si nici ei conservatorii nu prea calatoresc, de frica sa nu devina intelectuali, adica comunisti. De aia nu-i auzi decit la radio ca de scris sau citit mai incet, nu e genul lor, conservatorii fiind dupa extraterestri cel mai bine pastrat secret de stat la americani. Conservatorii in America au inlocuit in manualele de biologie legea evolutiei speciilor a lui Darwin cu bazaconii extrase literalmente din Vechiul Testament. Cei mai angajati conservatori isi petrec insa majoritatea timpului in tabere de antrenament in munti pregatindu-se pentru razboiul final, cind America va fi invadata de extraterestri. Sau de cubanezi, negri, rusi, mexicani, comunisti, arabi. Cam acesta ar fi universul de gindire conservatoare pe care il ratam de la americani. Lui Ghinea insa-i plac, ii admira si-i cazut in extaz dupa ei. Data viitoare cind s-o duce pe-acolo sper sa il tina acolo, la ei, ascuns in munti, sa se apuce de talk-radio si sa se lase de scris.

Foarte multe generalizari

Foarte multe generalizari fara continut: de exemplu, "nu si la americani insa unde e unanim acceptat ca saracii trebuiesc chinuiti si tinuti sa stea mereu cu mina intinsa in fata celor mai avuti daca vor sa fie ajutati".

In SUA, in ultima vreme, democratii au castigat alegerile in mod repetat, ceea ce inseamna ca populatia aproba politicile lor de solidaritate sociala, cum ar fi extinderea ajutorului de somaj in timpul crizei, asigurarea medicala  universala, suplimentarea veniturilor celor care au salarii mici, sprijinirea studentilor saraci si altele. Va sa zica, americanii nu sunt unanim de acord ca saracii trebuie chinuiti; dimpotriva, majoritatea vrea sa ii ajute.

"Orice altceva ar insemna anarhie si comunism pentru americani": am intalnit destui americani de stanga, inclusiv unii care s-ar autoeticheta drept anarhisti sau comunisti. Care este problema, atunci?

"De aia probabil si toti romanii din America oricit ar fi de saraci, voteaza cu republicanii, partidul celor bogati, traind acolo probabil devin toti dupa o vreme timpiti": nu ar trebui sa comentez, dar nu cred ca pe acest site isi au locul astfel de insulte personale. Sunt destul de comune pe site-urile altor ziare din Romania, dar aici nu ma asteptam.

"Americanii chiar sint in mod vizibil mai prosti si mai rudimentari comparati cu europeni similari, poate nu pentru romani dar pentru alti europeni sint prosti rau de tot": este o judecata alimentata de xenofobie si de invidie, precum si de un complex de inferioritate al vest-europenilor. Englezii si francezii s-au crezut superiori americanilor, de aceea nu le-a convenit faptul ca au depins de ajutorul acestora atat in primul si in al doilea razboi mondial, cat si in timpul razboiului rece (care s-a purtat in mare parte in fostele lor colonii).

Unii sunt prosti, altii sunt destepti, ca peste tot in lume. Scopul contactului cu un strain nu este sa-ti alimentezi prejudecatile superficiale si sa-l injuri, ci sa inveti ceva de pe urma intalnirii.

Despre atitudini anti-romanesti

M-a mahnit teribil acest articol care nu ar trebui sa-si gasesca locul intr-o revista de talia Dilemei. Domnul Ghinea, in afara de faptul ca se refera prea putin la publicatia pe care probabil crede ca a prezentat-o, foloseste o exprimare de mahala, presarata cu inexactitati (vezi 40 milioane= triplul populatiei Romaniei)si cacofonii, iar subiectul cartii se pierde in noianul de aprecieri personale ale domniei sale la adresa natiunii americane. Domnule Ghinea, "babele" care motaie duminica la slujba sunt poate mama si bunica dumneavoastra, sau ale prietenilor. Despre preotii care stramba din nas cand vrei sa le oferi ajutoare pentru cei nevoiasi am auzit si eu pe la stiri, unde am mai auzit si despre mita si sacalism in lumea medicala si am vazut multe toape denigrand in egala masura poporul american si pe cel roman. Intreg articolul dvs. imi suna cunoscut, caci repetati cu titlul de noutate uratenii care s-au mai spus. Va invit insa sa coborati de pe canapeaua din fata televizorului si sa descoperiti fata buna, nobila si senina a Romaniei. Eu, si cred ca sunt multi ca mine, o vad zi de zi pentru ca VREAU sa o vad, vreau ca maine copiii mei sa scrie poate o carte, indragostiti fiind de ACEASTA tara, sau macar sa spuna cu zambetul pe buze ca sunt romani, caci asta sunt. Inteleg din discursul dumneavoastra ca sunteti ca acea doamna mentionata de Lucian Boia intr-una din cartile sale, care-si ascundea provenienta, odata trecuta de granitele tarii. Nu va doriti totusi sa fiti "altfel" intr-un alt fel?
Si inca ceva: nu i-ati facut niciun serviciu autorului scriind aceasta asa-zisa recenzie.

Domnul Ghinea are nostalgiile

Domnul Ghinea are nostalgiile lui personale pentru o frumoasa experienta de acum cativa ani. E un lucru firesc, de altfel, pentru oricine. Totusi, mi se pare ca priveste cu un ochi prea putin critic America si, pe alocuri, idilizeaza exagerat Lumea Noua. Am fost de doua ori in America, am lucrat cu multi americani in cariera mea, inca mai corespondez cu unii dintre ei si, fara sa provoc vreodata subiectul, am avut si eu revelatia de a surprinde la mai multi dintre ei atitudini de scuza pentru ca erau americani. Si nu erau de loc "pampalai", cum spuneti dumneavoastra. Credeau cu sinceritate, mai ales in epoca Bush Jr., ca ar avea de ce sa se scuze.

Cred si eu ca sunt un popor mare, dar nu cred ca toata bunastarea lor se bazeaza exclusiv pe politicile interne sanatoase. As spune ca sunt si eu un "filo", dar mult mai critic.

Voi citi cu placere cartea doctorului Martin S. Martin. 

Meritul este al șefului

Aș comenta punctual doar chestiunea legată de merit. Exemplul cu tânărul medic mi se pare reprezentativ în bună măsură și pentru sistemul actual, cel puțin referitor la mediul universitar. Nu e singular și nici specific domeniului. Meritele sunt, de regulă, în primul rând ale celor care susțin sistemul și apără status quo-ul, establishment-ul, ordinea existentă. Există o ierarhie foarte clară, în care fiecare șef trebuie să fie superior subalternului și să aibă merite mai multe. După modelul, încă incredibil de actual, al Elenei Ceaușescu. Prin urmare, performanța reală deranjează. Dacă aceasta nu poate fi mascată și dacă persoana în cauză nu admite ca alții, cu poziții superioare în ierarhie, să își aroge meritele atunci plecarea este consecința naturală. Acest lucru este favorabil și sistemului, care scapă de un posibil ”element destabilizator”. Mecanismul este necesar pentru a menține stabilitatea, modul în care este repartizată puterea. Șeful trebuie să aibă întotdeauna dreptate și să fie plin de merite pentru ca sistemul să se perpetueze în continuare, asigurând ”liniștea” în ierarhie.

Despre atitudini pro-americane

Am citit recenzia lui Cristian Ghinea făcută frumoasei cărţi a medicului româno-american Martin S. Martin (fost Constantinescu). Au fost interesante amintirile şi experienţele sale americane. De fapt toţi care am fost prin SUA, eu am ajuns de cinci ori, sunt extrem de surprinşi de prospeţimea Lumii Noi. Pe mine m-au impresionat felul lor de a munci, munca în credinţă şi afacerea lor foarte serioasă cu credinţa! Am fost mândru când un vânzător m-a luat drept unul de prin "Chicago neighbourhood". Prin '92 i-am prevestit unui republican de la IRI că Bush nu mai are nicio şansă în faţa lui Clinton, prea avea tînărul, pe atunci, candidat democrat o carismă de om de succes tipic american. Am avut apoi prin 2003, la Catania, Sicilia, la un hostel de lângă piaţă, o discuţie amuzantă cu un tânăr student cu vederi democrate de la Political Science, la Brown University că Bush, Walker de data asta, n-are adversar serios din partea democraţilor. Tipul mi-a zis ceva de un senator de Montana, dar n-a fost în stare să-l numească! N-am veleităţi de Casandră în materie de politică americană, dar bunul simţ şi modul de a gândi al americanilor mi-este destul de familiar. Sunt şi eu pro-american şi eurocentric, noţiuni niciodată contradictorii! Însă siguranţa opţiunilor de politică internă americană ale lui Cristian Ghinea mi se par un pic exagerate şi cam prea arogante. Nu de alta dar şi eu privesc cu mefienţă Wall Streetul. Am amici şi cunoştinţe acolo, fizicieni români străluciţi, cu subtile viziuni matematice care au transformat lăcomia neruşinată a speculatorilor în extrem de sofisticate noţiuni economic bancare, care au condus la prăbuşirea economiei mondiale.

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Liviu PAPADIMA

De ce (să) citim?

De ce (să) citim?

Pentru foarte mulţi oameni, literatura e un fel meşteşugit de a răsuci cuvintele. „Cuvinte potrivite“ – asta se învaţă în şcoală, într-o manieră care l-ar umple de furie şi de dezgust pe Arghezi. Hiperbole, aforisme, simboluri – tot arsenalul. Însă ce căutăm atunci cînd citim scrieri beletristice pare să fie cu totul altceva.

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● Într-un supermarket, la raionul de boabe, pe un bol scria: „Seminţe de floarea-soarelui decojite bio“. N-am înţeles dacă seminţele erau bio sau decojitul. Cert e că bolul purta numărul 666. (S. G.)

● Ştiri din ultimele două săptămîni: tînăr adormit la volanul unei maşini furate într-o intersecţie din Florida; doi morţi la olimpiada de şah din Norvegia; satul francez La Mort Aux Juifs, somat să-şi schimbe numele; spital australian a anunţat familiilor decesul a 200 de bolnavi care în realitate urmau să fie externaţi. (M. C.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI