Joi s-a anunţat în grabă că Angela Merkel şi François Hollande merg la Kiev, apoi la Moscova. S-au văzut cu Vladimir Putin fără să facă nici un comentariu pentru presă, nici la venire, nici la plecare. Vineri s-a anunţat că duminică va fi dat publicităţii un plan de pace, asupra căruia Merkel-Hollande îi convinseseră pe preşedinţii Ucrainei şi Rusiei. Duminică s-a spus că nu se mai dă publicităţii nici un plan, ci că negociatori ucraineni şi ruşi se vor reuni miercuri la Minsk ca să discute planul propus. Miercuri nu ştiu ce se va fi întîmplat, pentru că această revistă e deja în tipografie, dar cînd o citiţi vor fi ştiri despre acest eveniment. Cel mai probabil veţi citi că s-au văzut şi că nu s-au înţeles. S-ar putea să mă înşel şi să auzim că miercuri s-a semnat pacea, dar semnele nu sînt bune. Dacă erau şanse reale pentru pace, Merkel nu ar fi permis amînarea anunţului, care a pus-o într-o situaţie jenantă. A merge la Moscova să-l convingi pe Putin a fost un gest riscant pentru prestigiul ei, iar eşecul îi va ciunti din aura de doamnă de fier care controlează politica mare europeană. 
 
Şi dacă totuşi vor cădea la un acord? În cel mai bun caz, vom avea un acord de pace Minsk II. Cum Minsk I a eşuat destul de repede, nu avem motive să credem că urmaşul va fi mai breaz. Tot vest-europenii au îndemnat Ucraina să accepte acea încetare a focului, care venea la pachet cu dezarmare şi pacificare din partea separatiştilor şi cu promisiunea unei autonomii lărgite pentru zonele controlate de aceştia, din partea Kievului. Nimic din toate astea nu s-a întîmplat. Dimpotrivă, Rusia şi separatiştii au folosit Minsk I pentru a pregăti următoarea ofensivă, cea pe care o vedem acum pusă în practică. Acel acord de încetare a focului prevedea monitorizare internaţională pe graniţa oficială ruso-ucraineană, pe care Kievul nu o controlează de fapt. Nu doar că nu s-a întîmplat, dar Rusia a transferat masiv armament greu peste graniţă. Victimele civile, printre care şi cele cîteva zeci omorîte cu artilerie grea în Mariupol, stîrnesc proteste şi atrag reportaje în presa mare, de aceea auzim de ele. Însă poveştile respective lasă să se întrevadă realitatea războiului dus între militari: masacrul de la Mariupol s-a produs pentru că barajul de artilerie a greşit ţinta. Da, trăim un război cu baraj de artilerie. În tactica războiului modern, asta înseamnă că mături suprafaţa cu artilerie în pregătirea ofensivei terestre, pentru cucerirea terenului de la inamic. Artileria folosită împotriva armatei ucrainene care apără Mariupol a fost trasă de la minimum cinci kilometri. Cine crede că e vorba de civili care au cumpărat artificii din piaţă e fie prost, fie un struţ pacifist, genul care crede că războiul nu există dacă nu îi acorzi atenţie. Un baraj de artilerie de la kilometri distanţă presupune armament scump, care poate fi folosit doar de militari special antrenaţi pentru aşa ceva. Adică armata rusă e direct angajată în viitorul asalt asupra portului Mariupol. Dacă vă uitaţi pe hartă, Mariupol stă fix pe linia dintre teritoriul rusesc din nordul Mării Negre şi Crimeea.
 
Adevărul este că Ucraina pierde acest război. Şi cîtă vreme dezechilibrul militar continuă, negocierile vor fi doar un prilej de evitare a sancţiunile economice contra Rusiei, iar acordurile de gen Minsk prilejuri pentru Putin să pară un om cu care se poate face pace. Ca în bancul acela: nevasta e omul care te ajută să treci peste problemele pe care nu le-ai fi avut dacă nu te însurai. Putin ne ajută să rezolvăm războiul pe care el l-a provocat şi îl extinde. 
 
De cînd acordul de la Minsk I a devenit o glumă, oamenii Moscovei au cucerit între 500 şi 1500 de kilometri pătraţi. Un Minsk II va trebui să le recunoască acest avans ca fapt împlinit. Putin va negocia la modul: rămînem cu ce am furat şi negociem ce aveţi să ne mai daţi.  
 
La ce serveşte o vizită de tipul Merkel-Hollande? Putin cîştigă războiul şi nu are de ce să negocieze. Sau nu acum. Dacă te uiţi pe hartă, Putin a cucerit puţin din Ucraina, cam jumătate din teritoriul regiunii Doneţk. Războiul e scump, Rusia se apropie de faliment economic, iar acasă încep să apară mişcări ale oamenilor nemulţumiţi că le mor rudele în Ucraina, rude pe care le ştiu în armata rusă, armată care nu e oficial în Ucraina. Deci Putin trebuie să termine scenariul început: rupem o bucată din Ucraina, care devine un stat de facto, pe model Transnistria, şi în următorii treizeci de ani vom ţine Ucraina şi UE ocupate cu negocieri de pace. Întrebarea acum este cît de mare să fie această nouă Transnistrie. Ea trebuie lărgită prin forţă cît mai e timp. De aici ofensiva de la Mariupol, de aici ofensiva la vest de Doneţk. 
 
Fapt e că Ucraina pierde războiul, dilema este cît de repede şi pînă unde. Unde poate declara Putin că a meritat efortul? Coridor terestru pînă la Crimeea? De ce nu Kievul? Perversitatea situaţiei actuale constă tocmai în asta: cu cît negociază mai mult pacea cu Germania, cu atît Putin cîştigă mai mult timp pentru a cîştiga războiul. Şi asta pentru că Ucraina pierde războiul. Pervers este şi modul în care se dezbate despre eventualul transfer de armament american pentru Ucraina. Pe de o parte, ai armata rusă care trage cu artilerie în militarii şi civilii ucraineni. De cealaltă parte, ai o Ucraină care îşi atinge limitele capacităţii de rezistenţă militară. Apoi, o Europă dispusă să sancţioneze Rusia economic – la un nivel peste aşteptările pe care le aveam anul trecut, iar Putin simte efectul, dar sancţiunile economice nu afectează capacitatea lui de a acţiona militar pe termen scurt. Mai avem o lege votată anul trecut de Congresul american care autorizează preşedinţia să ajute Ucraina cum consideră necesar, inclusiv cu armament. Administraţia americană a ales să ajute Ucraina numai cu echipament non-letal. De aici o dilemă: să înarmăm Ucraina sau nu? Pacifist cum îl ştim cînd vine vorba de armele americanilor, Kremlinul protestează preventiv. De altfel, Putin a declarat luna trecută că nu există armată ucraineană, este de fapt legiunea străină a NATO care luptă în Ucraina. Televiziunile ruseşti libere s-au conformat rapid şi au trucat imagini cu generali americani care păreau a conduce (în engleză) operaţiuni ale armatei ucrainene. Acum, dacă americanii vor decide să ofere arme Ucrainei, oare ce vor prezenta televiziunile ruseşti? 
 
Dar cel mai trist nu este ce face Kremlinul, ci modul în care instinctul pacifist al vest-europenilor face jocul Kremlinului. Declaraţiile oficialilor germani în această dezbatere au fost uluitor de stupide. Se vorbeşte de parcă toată situaţia din teren, cea descrisă mai sus, nu ar avea nici o relevanţă. Se vorbeşte de parcă Rusia nu ar fi în plină ofensivă militară. De parcă Ucraina nu ar fi pe punctul de a pierde acest război. Spune Angela Merkel: „Nu îmi pot imagina o situaţie în care înarmarea Ucrainei l-ar opri pe Putin din urmărirea propriilor ţeluri“. Nu e nevoie de imaginaţie, ajunge să te uiţi pe hartă, pentru că exact asta a făcut Ucraina pînă acum: l-a oprit pe Putin cu mijloace militare. Omul plecase la război pentru toată Noua Rusie – de la Harkov în nord (care nu e, istoric vorbind, în Noua Rusie, dar era în drum), coborînd spre sud la Doneţk, Mariupol, toată coasta Mării Negre pînă la Crimeea şi Odessa. În toate aceste puncte au existat tentative de răzmeriţe armate, dar au reuşit să instaleze baze permanente doar în Doneţk şi Luhansk. Cele două republici separatiste din cele două oraşe nici măcar nu comunică între ele (abia dacă va cădea oraşul Debaltseve, unde se duc lupte grele, vor putea comunica). Adevărul e că Ucraina a fost mai coezivă intern decît au crezut strategii de la Kremlin – dintre marile oraşe din Estul vorbitor de rusă, doar Doneţk a căzut. Bastioanele electorale ale fostului regim Ianukovici – Harkov, Dnepropetrovsk – au rămas fidele Ucrainei. Însă cu intervenţia directă a armatei ruse, Ucraina nu poate rezista mult. Acum, forţele ruseşti şi pro-ruseşti au drone aeriene, echipamente secretizate de comunicare, tancuri şi artilerie. Ucraina are armament sovietic, depăşit moral în faţa armelor ruseşti. Furnizarea de armament american nu ar face decît să echilibreze cît de cît balanţa şi să dea o şansă Ucrainei de a rezista. Ar cumpăra timp pentru Ucraina. Ursula von der Leyen, ministrul Apărării din Germania, spunea săptămîna trecută, agasată de întrebările presei despre posibilitatea ca americanii să ofere arme Ucrainei: „Sînteţi siguri că Ucraina poate cîştiga războiul împotriva maşinăriei militare ruseşti?“. Ministrul german de externe, Frank-Walter Steinmeier, la un congres social-democrat, zice: „Nu va exista o soluţie militară la acest conflict. Mai multe arme vor aduce mai mulţi morţi“. Guvernul german pare că a fumat o chestie care îi face pe miniştri să vadă lumea în acelaşi timp şi roz, şi tragic: armele nu sînt o soluţie, dar dacă ar fi să le dăm, le-am da numai dacă Ucraina ar putea zdrobi Rusia. 
 
Evident, nimeni nu crede că Ucraina poate înfrînge militar Rusia. Dar nu acesta ar fi obiectivul: ci ca Ucraina să poată rezista cît mai mult timp pe teritoriul deja deţinut şi să crească costurile pentru războiul de agresiune al Rusiei. Steinmeier vorbeşte de arme care aduc morţi de parcă acum estul Ucrainei ar fi un teritoriu paşnic şi calm, doar armele americane ar tulbura liniştea. Fapt e că mor deja oameni, că armata ucraineană şi civilii suferă pierderi teribile pentru că nu se pot apăra cum trebuie, fiindcă Putin a modernizat armata rusă şi foloseşte tot arsenalul împotriva unei armate neglijate criminal de regimurile de la Kiev.
 
Dar SUA nu ar avea nevoie de permisiunea Germaniei pentru ca preşedintele Obama să decidă ajutor militar. Congresul i-a aprobat fondurile şi i-a acordat şi permisiunea de a transfera arme, încă de anul trecut. Dar e vorba iar de lipsa de decizie a acestui preşedinte slab, evident cel mai slab lider al lumii libere de la Carter încoace. Ca nu cumva să greşească, Obama preferă să nu decidă nimic, în ideea că poate lucrurile se rezolvă de la sine. De obicei, lucrurile se precipită şi intervenţia devine inutilă sau mai periculoasă. 
 
Un raport deja foarte influent publicat în comun de trei think-tank-uri mari şi scris de opt analişti şi foşti înalţi oficiali americani („Preserving Ukraine’s Independence, Resisting Russian Aggression: What the United States and NATO Must Do“) oferă soluţii concrete pentru a ajuta Ucraina să reziste: rachete antitanc care să facă faţă invaziei de tancuri ruseşti de ultimă generaţie, radare şi drone de observaţie care să permită Ucrainei să evite pierderile provocate de artileria rusească (70% din militarii morţi sînt ucişi de artilerie), echipamente de comunicaţii criptate (soldaţii ucraineni folosesc telefoane mobile, interceptate de ruşi – practic, ruşii îi localizează şi îi măcelăresc cu artileria, de la distanţă), vehicule moderne de transport de trupe. În plus, recomandă raportul, ţările baltice şi Polonia, care deţin stocuri de armament sovietic, ar trebui să pună la dispoziţia Ucrainei piese de schimb compatibile (mare parte din dotarea armatei ucrainene nu e funcţională pentru că a fost neglijată în depozite de la căderea URSS). Vorbim deci de echipament militar cu un scop defensiv, care să ajute Ucraina să reziste pe termen scurt. 
 
Instinctul pacifist este unul nobil, dar dacă întunecă raţiunea devine instinct bezmetic. M-aş bucura ca miercuri, la Minsk, Angela Merkel să obţină pacea. Dar faptul că a mers degeaba la Moscova nu e un semn bun: Putin crede că mai poate cîştiga ceva teren înainte de a fi obligat să se oprească. Germania crede în negocieri. Putin crede în arme. Fără armele americane, Ucraina nu va avea pace. Iar Germania nu va avea negocieri serioase.