Au fost şi rămîn idei bune, idei generoase, idei deştepte. Doar că, la contactul cu realitatea, s-au cam şifonat. Mai jos sînt doar cîteva asemenea idei şifonate prin punerea lor în aplicare, probabil mai sînt şi altele. 

Prima idee: autonomia universitară. Prin 1995, studenţii făceau greve, se băteau cu regimul cripto-neo-comunist de dragul autonomiei universitare. Ce vremuri! Pe atunci universităţile erau un fel de anexe ale unui minister care decidea totul în ce le priveşte. Deci, oamenii răi de la minister sufocau universităţile. Soluţia? Evident, autonomia universitară. Să le luăm universitarilor ministerul de pe cap şi vedeţi atunci ce performanţă academică, ce rigoare, ce standarde etice. Şi s-a făcut autonomie universitară. Cînd a dat cu nasul de practică, ideea s-a veştejit. Autonomia universitară a însemnat că nu mai există un singur împărat la minister, dar fiecare devine împărat-dictator-şef-de-trib la el în universitate. De cînd am implementat autonomia universitară, nu tu salt de calitate, nu tu reguli, nu tu libertate. Am înlocuit o dictatură centralizată cu satrapi universitari. Calitatea a scăzut, dar salariile au crescut. Modelul universităţilor nu a devenit Harvard, ci Coreea de Nord: cel de s-a nimerit în funcţie s-a eternizat. Cel de la Oradea l-a lăsat pur şi simplu pe fiu-său în loc. Cînd i-au expirat mandatele, Andrei Marga şi-a creat un alt post de unde putea controla în continuare. Majoritatea universităţilor româneşti au mai puţine articole academice publicate internaţional decît un singur asistent de la o universitate bună din Vest. Ce a însemnat autonomia universitară? Privatizarea în autogestiune. Universitatea nu mai e a statului, este a rectorului. Să trăiască! Sîntem deci în 2010 şi avem un nou proiect de Lege a Educaţiei. Ce propune ministrul? Ceva foarte complicat. (Dilema veche a realizat un dosar despre Legea Educaţiei în nr. 326 din 13 mai 2010.) Deci, nu intru în detalii, ci doar ofer o interpretare. Ministerul a văzut că autonomia a însemnat privatizare în favoarea şefului de trib. Aşa că o ia înapoi, cu promisiunea că o va reinstaura contra unor reguli. Cum adică? Ceva de genul: Vreţi autonomie? Atunci vă alegeţi rectorul aşa, votaţi şi aplicaţi coduri etice, băgaţi în seamă mediul economic, vă adaptaţi la piaţa muncii. Este o idee bună? Eu zic că da. S-ar putea să ducă la efecte perverse în practică? S-ar putea. 

A doua idee făcută praf: descentralizarea ajutoarelor sociale. Cumva similar cu cea de mai sus, şi aici tot statul central era personajul rău. Ajutoarele sociale se dădeau de la Guvern. De unde o birocraţie de coşmar, aberaţii în aplicare, nedreptăţi, proteste etc. Atunci a apărut ea, ideea cea bună: să lăsăm Primăriile să dea ajutoarele sociale. Sună bine, nu? Cine să ştie mai bine nevoile oamenilor decît instituţia cea mai apropiată de ei, Primăria adică. Guvernul dă banii la Primărie, iar Primăria, cea mai responsabilă, democratică şi apropiată de cetăţeni instituţie, îi va distribui mai departe. Ce poate fi mai frumos de atît? Dar şi asta s-a fîstîcit la contactul cu realitatea. Deci, eu, primarul X, primesc bani de la Guvern să-i dau la săracii de la mine de-acasă. Ai cui sînt banii de la Guvern? Ai ţării, ai bugetului, ai tuturor, deci ai nimănui. Păi, atunci ia să fac eu cît mai mulţi săraci, să îmi vină bani în localitate, nu? Zice Guvernul să controlez mai bine dosarele de asistenţă socială? Hm, de ce aş face asta? Un om care primeşte ajutor social de la mine – şi ştie că primeşte ajutor social de la mine – mă va vota sigur. Mai ales că fac din distribuţia ajutorului un ceremonial medieval în care supuşii vin şi se ploconesc şi eu îi răsplătesc. Deci, de ce aş distribui responsabil ajutoarele sociale? Nu vreau să mă realeg? Nu e plăcut să-ţi ajuţi oamenii, fie că merită sau nu, din banii altora, adică ai bugetului? Păi, nu? Recent, distribuţia majorităţii ajutoarelor sociale s-a întors la Guvern. Va avea efecte perverse? Probabil. Ne întoarcem de unde am plecat. 

A treia idee: independenţa justiţiei. Aici mai am unele speranţe. Nu sînt pregătit să arunc prosopul. Adică e clar că inamovibilitatea judecătorilor şi crearea CSM ne-au dezamăgit. E la fel de clar că nu aveam atunci, în 2004, masa critică de magistraţi capabili să lupte pentru dreptate şi pentru responsabilitatea justiţiei, nu doar pentru sporul de praf şi pensii speciale. La fel ca la universităţi, am înlocuit dictatura ministerului cu dictatura grangurilor din sistem. De ce spun că nu sînt gata să arunc prosopul? Pentru că aştept alegerile de la CSM din aceste zile. Se luptă acolo în mod evident noul cu vechiul, există magistraţi tineri şi altfel, care se iau de gît cu Lidia Bărbulescu et co. Cine va cîştiga? Nu ştiu, să aşteptăm. Trag doar concluzia că primul CSM a fost un eşec, independenţa justiţiei înainte de lustraţie şi reformă e o idee proastă. Dacă se poate salva justiţia din haznaua în care singură s-a băgat vom vedea după aceste alegeri. 

În fine, ultima idee, cea care a dus şi la scrierea acestui articol: stimulentele pentru funcţionari. Din nou, o idee bună la acel moment. Vorbeam de întărirea statului, de faptul că nu poţi să te aştepţi să faci performanţă fiscală cu nişte oameni plătiţi mizerabil, că nu poţi să-i trimiţi să prindă evazioniştii pe unii care nu au ce pune pe masă. Mai mult chiar, oamenii de la fisc aduceau bani din amenzi, recuperări. Ar fi fost bine să simtă şi ei ceva direct din aceşti bani. Cu alte cuvinte, din amenzile aduse de ei, oprim o parte la Ministerul de Finanţe, nu-i mai trimitem la bugetul de stat, şi-i răsplătim prin stimulente pe oamenii care se bat pentru banii noştri. Astfel, a fost ocolit un sistem birocratic rigid, în care funcţionarii sînt plătiţi în funcţie de vechime şi post, fără legătură cu performanţa. Deci, introducem la fisc flexibilitatea şi stimularea performanţei. O idee evident bună. De care s-a ales praful. Dacă tot s-au trezit cu banii pe mînă, şefii au dat la toţi. Ca şi primarii cu ajutoarele sociale: de ce să nu-ţi ajuţi oamenii din banii altora, adică ai bugetului? Cum poţi tu să refuzi prima pentru secretară, să o trimiţi acasă fără stimulent? Păi, nu face cafea bună? Face. Atunci dă-i femeii stimulent, cum poţi să ai inima să nu-i dai? Apoi, a apărut evident corupţia. Eu îţi dau ţie bani, uite aşa din pix, dar nu îmi dai şi tu înapoi ceva? Tu cîştigi, eu cîştig, nimeni nu pierde. Plus favoritism şi bunul plac: băi, sînt şef? Pot să dau stimulente cum vor muşchii mei? Sînt şi pot. Cine ridică capul nu ia stimulent. Cine e drăguţ cu mine ia stimulent (mă mir că nu a apărut nici un scandal sexual legat de stimulente. Din ce am văzut la televizor, şefii pe acolo sînt mai mult bărbaţi şi stimulatele – mai mult femei, regula de trei simplă arată că ar trebui să aşteptăm vreun scandal sexual la temă). 

Ce vreau să spun cu exemplele astea? Că sîntem în situaţia de a căuta soluţii pentru nişte probleme create de nişte idei bune. Ceea ce e mult mai enervant decît a căuta soluţii la probleme create de idei proaste. Şi mult mai greu.