Nu mai este surprinzător ca în preajma marilor sărbători creștine să apară știri despre descoperiri care aplică lovituri fatale celor două milenii de credință. Dar nici că în marea lor parte aceste „descoperiri“ sînt, de fapt, vechi, dacă nu chiar falsuri. Dincolo de dezbaterea științifică, greu accesibilă publicului, problema pe care o lasă să se întrevadă aceste „știri“ e mai degrabă legată de contestarea autenticității temeiurilor credinței și de mai vechiul obicei de a-ți înveșmînta opțiunea în dovezi palpabile. Cu alte cuvinte, această știință critică a originilor creștinismului ne spune că dacă putem vorbi, totuși, despre Iisus, atunci trebuie să admitem că Iisus cel istoric a fost mitologizat.

Unui astfel de climat răspunde cartea lui Brant Pitre apărută în 2017 la Humanitas: Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus, în frumoasa traducere a Tatianei Niculescu. Compusă riguros și energic, cu fluența unui documentar, cartea constituie o pledoarie pentru autenticitatea Evangheliilor și înțelegerea înrădăcinării profunde a creștinismului în iudaism. Teza sa este că pentru a-l înțelege pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu trebuie să cunoaștem ce credeau și așteptau contemporanii săi. Punctul de intersecție rămîne întotdeauna Vechiul Testament: prin el se prezintă Iisus ca Dumnezeu, prin el contemporanii îl înțeleg sau nu, îl acceptă sau îl resping tocmai pentru că refuză ceea ce înțeleg, și anume că felul în care El invocă Scriptura, de pildă Psalmul 109 sau Daniel 7, 13, are sensul vertiginos de a-i indica dumnezeirea. Argumentația lui Pitre amintește de o imagine a lui Hristos răstignit dintr-un manuscris din secolul al XI-lea aflat la Biblioteca Vaticană, în care trupul său este format din litere care constituie enunțuri: Hristos este Cuvîntul devenit văzut, este vizibilitatea textului într-o persoană – sursa, împlinirea sensului și exegeza acestuia.

Volumul e și o autobiografie intelectuală, pentru că autorul a traversat deșertul îndoielilor și al metodelor critice pentru a putea pune în lumină, cu instrumentele aceleiași critici, valoarea istorică și probantă a textelor Noului Testament. Pitre reușește să ofere în același timp o introducere în dezbaterea contemporană asupra autenticității Evangheliilor și o demonstrație în favoarea tezei că ele sînt documente credibile, asemănătoare biografiilor antice, că teoria anonimatului este neplauzibilă, neexistînd nici un manuscris anonim, ci dimpotrivă o coerentă tradiție a atribuirii textelor, și că teoriile privitoare la datarea Evangheliilor pot fi ușor răsturnate în sprijinul unei datări mai timpurii dacă se pornește de la dovezile interne ale Noului Testament.

Nucleul cărții e un răspuns dat celor care, considerînd Evanghelia după Ioan o contribuție speculativă tîrzie, văd în Evangheliile sinoptice povestea unui evreu singular care nu s-ar fi crezut niciodată Dumnezeu. Or, Pitre propune înțelegerea afirmațiilor lui Iisus despre sine din perspectiva profețiilor și, în genere, a felului de a vorbi al tradiției iudaice despre Dumnezeu. Sînt pagini convingătoare pentru o asemenea metodă, care ne prezintă de ce modul în care Iisus potolește furtuna și poruncește mării este un indiciu al dumnezeirii în mentalitatea iudaică, cum poate fi înțeles semnul lui Ionà, ce înseamnă autoidentificarea lui Iisus ca „Fiul Omului“, cît de adînc este sensul jertfei pe cruce din perspectiva structurii sacrificiale a Templului sau de ce, în timpul agoniei, Iisus rostește începutul Psalmului 21, invocînd textul profetic despre ceea ce avea loc sub ochii celor care îl priveau.

Brant Pitre nu ocolește nici o dificultate a mărturiei Evangheliilor, însă apelează la onestitate și discernămînt: există argumente în sprijinul afirmației că Evangheliile se bazează pe mărturii oculare, așa cum există o permanentă țesătură de trimiteri implicite ale lui Iisus care transmit că este Dumnezeu, iar a ne face că nu există nu ține deloc de metoda istorică. Cartea e o demonstrație care merită să fie parcursă: va fi reconfortantă pentru cei ce cred; va fi utilă pentru sceptici, punîndu-i în fața onestității pe care și-o revendică; și nici pentru cei ce nu cred nu ar putea rămîne fără ecou ca lecție de dialog și moderație. O pledoarie care îndeamnă la citirea textului biblic ca un itinerariu către răspunsul la întrebarea lui Hristos: „Voi cine spuneți că sînt?“