Veghe indiană (III)

India în mine La sosirea în oraşe noi, sînt mereu, mai întîi, decepţionat în mod inexplicabil. Intrînd în Pushkar şi cuprinzînd dintr-o privire frumuseţea stupefiantă a acestui oraş sfînt cu cupole albe cufundate în lumina schimbătoare a lacului, mi-am zis: "Acest oraş nu e decît un miraj, să ne facem pozele şi să ne cam ducem. Ce să fac eu cu un mic Benares, plin de sâdhuşi şarlatani în izmene portocalii, cerşind, şi cu nişte babacool îmbătrîniţi, tîrînd după ei progenituri lăieţe?". Dar a doua zi dimineaţă, la ora şapte, am simţit altceva. O lumină verde se tîra pe străzile murdare şi pustii. Lacul, sub un cer ameninţător, căpătase o dulceaţă argintie şi tulbure, de o fineţe nebănuită în ajun. Am înţeles că puteam rămîne la infinit să privesc pelerinii cum îşi înmoaie zdrenţele colorate în apa sacră, scufundările lor lente, să simt trecerea orelor peste ghat-uri. Intrasem în timpul locului, care acum creştea în jurul meu, se întindea în pînze infinite, mă absorbea. Şi tot aşa în fiecare oraş. De cu bună dimineaţă, m-am aşternut la drum spre templul Saraswati, cocoţat pe o colină în formă de vulcan, lîngă Pushkar. Ascensiune abruptă, dar uşoară, pe o scară tăiată în trepte. Sus, puţini pelerini, un vas de ceai întremător, un templu foarte modest, redus la o singură terasă sub un velum, de unde se vede catifeaua brună a munţilor din jur, lacul aşezat în scrinul lui de cupole şi, mai spre Apus, întinderi de sare pe o cîmpie pustie. Pentru a gusta liniştit singurătatea şi puritatea locului, mă îndepărtez de drum, pe latura colinei, în spatele templului, şi mă instalez în şezlongul improvizat pe care mi-l oferă o scobitură în stîncă. Acolo mă găseşte, o oră mai tîrziu, o fată care a avut aceeaşi idee. Bénédicte călătoreşte singură prin India de trei luni. A ajuns cu trei zile înainte de tsunamiul care a răvăşit regiunea Madras. În cea de-a 28-a zi, i s-a acrit de-atîta murdărie, de mizerie, de oboseală şi de dificultăţile călătoriei. I s-a urît de India. Apoi India s-a întors în ea. Şi acum abia aşteaptă să se ducă înapoi. Surîsul îi alunecă pe chip, dispare, revine. Hotărîm să coborîm împreună, să vizităm templul lui Brahma, la intrarea în oraş. Pe drum, ne încrucişăm cu ciorchini de maimuţe mici, lînoase, instalate prin copaci. Ce zi incertă şi delicioasă! Picături mari de ploaie caldă fac găuri în praf, apoi se opresc. Templul lui Brahma e atît de proaspăt, atît de primitor, curţi cu dale albe şi negre, salcîmi, terase mărginite de flori de glicină. Ne vom întoarce fiecare la visul lui. Bénédicte ezită. Prezenţa ei scapă, apoi devine din nou foarte atentă. După cîteva ezitări, acceptă să mîncăm un thali modest, pe terasa unui mic restaurant deasupra lacului. După-amiaza se întinde şi, în ciuda numeroaselor ocupaţii pe care le-a invocat (spălatul rufelor, rezervarea unui bilet de autobuz pentru Birkaner), zăboveşte cu mine fără să o reţin, priveşte jocurile luminii pe ghat-urile pustii, de cealaltă parte a lacului. Hotărîm să intrăm în mirajul de vizavi. Acum, malul de pe care venim a căpătat un aer fantomatic. O vacă coboară treptele, întinde botul spre apa sacră. Izbucneşte furtuna. Drumul se transformă în noroi. Ce avem oare în comun, Bénédicte şi cu mine, atît de depărtate ca vîrstă, experienţă, limbaj? Părăsind-o, seara, mă dumiresc: India în noi ca un miraj împărtăşit, pe care trebuie să-l păstrăm, să nu-l lăsăm să devină repulsie, oboseală, uitare. Dar mult mai tîrziu, pe drum, am simţit cum "cădeam în India". Petrecusem dimineaţa la Ajmer. Oraş riguros islamic, închis şi dur, foarte diferit de Pushkar, în ciuda apropierii dintre ele. De data aceasta, mulţimea mă ignora. Strada însufleţită ducînd la sanctuarul din Dargha era presărată cu cerşetori infirmi, unii extraordinar de slabi, bolnavi, leproşi, orbi sau ciungi. În foarte vastul Dargha domnea o ambianţă supraîncărcată, ca la Mecca şi în caravanseraiuri. Familii dormind pe covoare în galerii acoperite. Din patru colţuri ale mormîntului sfînt, cîntăreţi sufi susţineau o melopee neîntreruptă, în vreme ce credincioşii se înghesuiau în ciopoare dense înăuntru, purtînd coşuri cu flori. Acolo am văzut un pelerin bogat care, pentru a-şi pune în valoare darurile, atîrnase un cîntar de crengile unui copac şi punea pe unul din talgere un copil de şase ani, iar pe celălalt talger o cutie misterioasă plină cu ofrande. Templul ja