Nu prea îţi vine să te adresezi lui Dumnezeu cu „dumneavoastră“. În faţa ameţitoarei lui transcendenţe vii ca în faţa unui intim, „mai lăuntric în tine decît eşti tu însuţi“, după o vorbă celebră. Să-l tratezi cu „dumneavoastră“ ar însemna să pui între El şi tine o distanţă ceremonioasă, „măsurabilă“, socială. Pe cînd raportul cu El îmbină o depărtare niciodată absorbită cu nemijlocirea feţei către faţă. Aici, extremele coincid fără a-şi slăbi tensiunea. Celui cu totul altul i te adresezi ca celui mai familiar dintre interlocutori. Îi spui „Tu“ cu o intensitate pe care n-o foloseşti pentru nici un semen. Modul de adresare utilizat de rugă, oricît de banală ar fi ea, îl situează pe om într-o dimensiune verticală, într-o legătură cu Aproapele de neapropiat.

De partea Lui, angajarea e cel puţin la fel de intensă. Credinţa mizează pe un „Tu“ neîncetat prezent, pe o Persoană care aşteaptă, cere dialogul cu persoana umană. Există desigur disimetrie în ce priveşte nivelul de realitate al interlocutorilor. Dar există totodată o comună aspiraţie către celălalt. Spirituali şi filozofi religioşi au susţinut că Dumnezeu are nevoie de partenerul său uman. În misterul lui ultim, Dumnezeu este Singurul absolut, fără relaţie, învăluit în marea infinităţii lui. Dar ca Persoană divină şi ca principiu al persoanei, El presupune un altul, căruia să i se comunice, cu care să comunice. Plenitudinea Persoanei divine „are nevoie“ să iradieze, să se manifeste, să se facă cunoscută. „Are nevoie“ să lucreze într-o fiinţă capabilă să-i sesizeze calitatea şi să-i dea răspuns.

S-a spus, pe bună dreptate, că omul nu e totdeauna încîntat de libertatea care îl defineşte ca partener al divinului. De multe ori, s-ar lipsi bucuros de ea. Libertatea spiritului îi pretinde curaj şi căutări pline de risc, îl poate conduce la întrebări chinuitoare, îl poate pune în faţa unor alegeri dificile, cîteodată însoţite de primejdie, de suferinţă. Ne lăsăm mai uşor conduşi de datul comun şi de mersul veacului decît de boldul conştiinţei. Asta spune Dostoievski cu parabola Marelui Inchizitor. Cel din urmă ştie cît de greu e darul şi vrea să-l ia de pe umerii omului. Îi pune în vedere lui Christos să nu mai încurce locul cu propunerile lui de mîntuire şi de libertate supranaturală adresate unor biete făpturi. Vrea să-l îndepărteze pe Iisus pentru ca administratorii religioşi să-şi poată face liniştiţi treaba: să distribuie hrană şi securitate omenirii în schimbul aderării la religia-supunere.

„Nu omul, ci Dumnezeu e cel care nu se poate lipsi de libertatea omului“ – e consemnat într-o notiţă a părintelui Andrei Scrima. El „are nevoie“ de această libertate, El este această libertate. În aşa măsură că, în Paradis, deschide omului posibilităţi care merg de la dialog la neascultare. În aşa măsură că, pentru a retrezi în om libertatea, Christos vine în lume neînarmat cu forţă explicită, exterioară. Vine ca un „străin“ care aşteaptă/speră ca omul să l recunoască în calitatea lui divină, să l urmeze.

„Tu“ înseamnă dialog, drum urmat împreună, iar pentru asta e nevoie de un unu uman şi de un Unu divin dependenţi unul de celălalt. Anumiţi spirituali au avut intuiţia şi curajul de a spune asta cu o a-bruptă poezie. De pildă, Angelus Silesius, în al său Călător heruvimic, tradus de Ioana Pârvulescu (Humanitas, 1999): „Ştiu că de nu sînt eu, nici Domnul viaţă n-are / Iar de mă sting, Îi iau şi ultima suflare“. În absenţa partenerului uman, Dumnezeu nu poate fi Domnul, nu poate fi Dumnezeu-în-relaţie. Cel iubit nu există fără iubitor, Cel ce se face cunoscut nu există fără cunoscător, Cel ce atrage către sine nu există fără cel ce se lasă atras. Ne aflăm dinaintea lui Dumnezeu care respiră împreună cu respiraţia omului.

Dacă e aşa, credinţa îi dă omului în grijă viaţa Domnului său. Fiecare om religios şi fiecare epocă au de făcut faţă acestei demnităţi, acestei sarcini. Fiecare trebuie să-şi aducă propriul suflu pentru a păstra vie dubla dependenţă. Ce tip de suflu, de prospeţime, de noutate a adus în această privinţă modernitatea tîrzie?

Voi menţiona aici două teme, în amintirea părintelui dominican Claude Geffré (1926 – 9 februarie 2017). Claude Geffré a fost un important teolog liberal francez, unul dintre cei mai curajoşi, mai solizi gînditori religioşi actuali, atent la mesajul christic şi totodată la profilul omului tîrziu modern. O linie pe care a lucrat înnoitor priveşte „cotitura hermeneutică a teologiei“ (cf. volumului său Croire et interpréter. Le tournant herméneutique de la théologie, Cerf, 2001). Ce înseamnă asta? „Paradigma“ teologică înclină să fie, de multă vreme, de tip dogmatic. Munca teologului (şi atitudinea intelectuală a credinciosului) se concentrează mai ales pe ilustrarea/explicarea/pledoaria dogmelor stabilite. Pleacă de la un dat, care nu trebuie decît expus, argumentat, sistematizat. „Imaginaţia teologică pare secătuită“, spunea un teolog american, David Tracy, „prealabilele dogmatice determină deja rezultatul înainte ca efortul teologic să demareze. Situaţie instalată ce trebuie însă depăşită“. „Cotitura hermeneutică“ a teologiei pune accent pe confruntarea teologului/credinciosului cu vitalitatea revelaţiei christice. Insistă pe aventura de cunoaştere care urmăreşte straturile de sens ale textului sacru, care se lasă condusă de dinamica lor. Teologul (şi credinciosul) lucrează împreună cu cuvîntul divin, îl întreabă, se lasă interpelat de paradoxurile şi de noutatea lui, e modelat, transformat de el. De altfel, în primele veacuri creştine, „paradigma“ cunoaşterii de Dumnezeu era hermeneutică. Cercurile de studiu, grupurile de credincioşi ardenţi cercetau Scriptura ca mesaj viu al Domnului, îi urmau traseele, „mestecau“ textul, îndrăzneau interpretări plurale, polifonice. Însă chiar înainte ca creştinismul să devină religia Imperiului, ierarhia Bisericii a tins să impună „paradigma dogmatică“ ce formulează datele credinţei într un mod fix, univoc, obligatoriu, asemănător cu stilul legilor temporale. Sigur că, de-a lungul vremii, hermeneutica a continuat să facă parte din plin din viaţa de credinţă, dar n-a mai avut aceeaşi libertate. Astăzi, ceea ce s a numit „o nouă vîrstă a teologiei“ aminteşte de atitudinea originară, dar lucrează în datele modernităţii tîrzii, unde individul se simte mai liber (şi, e de sperat, responsabil) în faţa sensului, unde studiul critic poate deosebi între mesajul spiritual şi ceea ce, în religie, e doctrină marcată de contexte socio-istorice, instrumentalizare politică, ambalaj al unei ideologii, unde curajul interpretativ poate urmări fibra vie a cuvîntului christic.

Cealaltă temă priveşte întîlnirea colegială a religiilor. Prin cîţiva gînditori, teologia creştină actuală a referit pluralismul religios la supraabundenţa darului divin, la o plenitudine care se comunică în moduri diferite diferitelor comunităţi spirituale şi culturale. Claude Geffré a schiţat chiar o „teologie interreligioasă“. Potrivit ei, fiecare religie are de învăţat de la temele dominante ale celorlalte. Nu ceva nou, ci o atenţie nouă faţă de felul cum acele teme se află cuprinse în logica propriei credinţe.

A regăsi prospeţimea hermeneuticii şi a fructifica dialogul cu celelalte credinţe: iată două dintre atitudinile prin care timpul nostru poate hrăni raportul cu Aproapele transcendent. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: wikimedia commons