„Împuţiţilor ecumenişti!“ „Anatema ecumeniştilor!“ Blesteme şuierate unui preot ortodox, Părintele Nicolae Dascălu, şi gazdei sale catolice, Părintele Michel Kubler, la o conferinţă la Centrul „Sfinţii Petru şi Andrei“. Cu puţin timp în urmă. De cîţiva ortodocşi în care spumega siguranţa că au monopol pe adevărul credinţei. Şi ura „absolută“ faţă de oricine nu adera la convingerile lor…

Centrul „Sfinţii Petru şi Andrei“ din Bucureşti, animat de Părinţii catolici asumpţionişti, e un loc de dialog religios şi cultural, de întîlnire spirituală şi studioasă. Asumpţio­niştii, congregaţie de tip augustinian înfiinţat la mijlocul secolului al XIX-lea, au o atenţie deosebită faţă de creştinismul răsăritean. În vremea primei lor prezenţe în Orient au înfiinţat, în 1895, la Istanbul un Institut de Înalte Studii Bizantine şi revista savantă Échos d’Orient. Neagreaţi de noul regim al Turciei, au fost invitaţi în 1937 la Bucureşti de Nicolae Iorga. Pînă în 1947, aici au fiinţat Centrul lor, cu foarte bogata bibliotecă de bizantinologie, consultată de numeroşi cercetători români, şi prestigioasa Revue des Études byzantines. Alungaţi din ţară de regimul comunist, ei au revenit în 2009, refăcînd – din donaţii universitare şi private – o nouă şi preţioasă bibliotecă de profil. Dacă iniţial prezenţa lor în Răsărit avea şi o dimensiune de misionarism catolic, asumpţioniştii sînt de mult adepţii colegialităţii creştine, în bucuria cunoaşterii reciproce, în respectul faţă de celelalte ramuri ale creştinismului. Părinţii Michel Kubler şi Lucian Dîncă, oameni ai credinţei pline de amenitate şi prospeţime, împreună cu echipa lor, organizează săptămînal întîlniri/conferinţe avînd drept invitaţi oameni ai Bisericii, cercetători ai religiei români şi străini: pentru a trata/dezbate/adînci teme creştine, fie că ele se leagă de vechimea tradiţiei/tradiţiilor, de mutaţiile modernităţii, de problemele prezentului.

Pe 28 septembrie l-au avut ca invitat pe P. Nicolae Dascălu, coordonator al Centrului de presă Basilica al Patriarhiei Române. El a făcut o expunere privind temele Sinodului panortodox din Creta. Nu atît conţinutul conferinţei, cît stupoarea de a asista la o cordială, firească întîlnire între ortodocşi şi catolici privind Ortodoxia a stîrnit violenţa birjărească a grupului monopolist. Se socoteau „înşelaţi“, „atraşi“ printr-o expunere cu titlu ortodox în ceea ce socoteau a fi un loc al pierzaniei ecumenice, al ereziei („Casa Satanei!“, au strigat ei). Ne putem întreba cum de izbucnesc deodată o seamă de incidente grobian antiecumenice, formulate strident în spaţiul public concret şi virtual. În fond, Biserica Ortodoxă Română e de mult, din 1961, membru al Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Atunci nu s-a auzit nici fir de protest. Patriarhul Daniel e de mult dedicat dialogului între creştini prin scrierile şi activitatea lui, prin înfiinţarea Bibliotecii ecumenice „Dumitru Stăniloae“ şi a Institutului Ecumenic de la Iaşi, printr o seamă de înalte responsabilităţi în Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Cum de distanţa faţă de celelalte confesiuni creştine, latentă poate în anumiţi credincioşi, devine brusc program de ură antiecumenică, strigăt de luptă fundamentalist? Cum de brusc (la ce comandă?) apar, printre ortodocşii secolului XXI, vocaţii de inchizitori, de agitatori ai izolaţionismului trufaş, de judecători eschatologici?

În convingerea că cel diferit religios, fie el şi creştin, e un „rătăcit“, un „duşman“, un „damnat“, ei au un ton care aminteşte de vocile extremismului musulman. Dovadă că fundamentalismul agresiv nu e apanajul unei religii, ci al unui tip (nefericit) de relaţie cu credinţa. Propria tradiţie e gîndită ca singurul acces la Dumnezeu şi totodată ca argument împotriva tuturor diferiţilor umani. Devine set de dogme şi de reguli peste care e pus zăvorul interpretărilor reductive, univoce, exclusiviste. Fundamentalistul are certitudinea că e singurul interlocutor al lui Dumnezeu, că Duhul suflă numai înspre el. Că poate, în fond, judeca lucrurile în locul Celui preaînalt. La limită, Dumnezeu însuşi ar putea fi ameninţat dacă nu se supune monopolului pe care fundamentalistul l-a instaurat asupra dreptei credinţe. Cum îşi permite El să se adreseze şi altor oameni, să se reveleze şi în alte tradiţii? Adevărata credinţă devine un „obiect“ în posesiune exclusivă. Dumnezeu devine captivul unei ideologii religioase, al unui grup.

Fundamentalismul violent nu e caracteristic unei religii, ci unei concepţii despre credinţă de tip disciplinar. Astăzi ne exasperează sălbăticia criminală a extremismului islamist. Dar nu mai departe de 2012, budismul – tradiţie a nonviolenţei şi a compasiunii – a avut, în Birmania, explozii de agresivitate sîngeroasă, cînd călugări naţionalişti au masacrat musulmani. Sigur că date socio-culturale şi geopolitice pot contribui la coagularea unei atitudini extremiste. Sentimentul nedreptăţii sociale, al marginalizării, „şocul civilizaţiilor“, frica de modernitate, naţionalismul pot folosi religia ca vocabular de luptă, ca instrument de valorizare agresivă a propriei identităţi. Dar aceste date nu determină, doar ele singure, adoptarea atitudinii fundamentaliste, nu o pot explica în fibra ei religioasă. Ceea ce determină, pînă la urmă, atitudinea fundamentalistă este tocmai concepţia credinţei şi a divinului ca proprietate exclusivă a grupului, ca materie pe care grupul – cu facultăţile lui limitativ umane – e stăpîn.

Fundamentalistul se află deja pe traiectoria perfecţiunii, ceilalţi sînt „necuraţi“, nu pot fi admişi în preajma lui. Diversitatea lumii, creată totuşi de Dumnezeu? Să stea la ea acasă. Suflarea universală a Duhului? O greşeală. Iubirea aproapelui, fraternitatea? O pacoste, un pericol cvasi-magic de pîngărire. „Dacă nu i luam la întrebări, întîlnirea s-ar fi putut sfîrşi cu o rugăciune comună cu ereticii“, se înfiorau „agitatorii ortodocşi“ la conferinţă. Fundamentalistul ştie de asemenea cum stau lucrurile eschatonului, cine va fi trimis în iad (ceilalţi, bineînţeles) şi cine în rai (el şi ai lui). Asta a anunţat, cu vesel sadism „dreptcredincios“, unul dintre agitatori.

Totuşi, Christos spune că n a venit să ne cheme întrucît avem certitudinea perfecţiunii noastre. Spune că a venit să ne cheme întrucît avem conştiinţa „bolii“ noastre, a carenţelor, a condiţiei noastre mărginite, întrucît sîntem doritori să ne lărgim inimile şi înţelegerea pe urmele Lui. Să gustăm ceva din iubirea Lui nemărginită. Să-L recunoaştem în fiecare fiinţă umană, căci fiecare poartă în adîncul ei oglindirea chipului divin. „Faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii“, îndeamnă Epistola întîi către Timotei (2, 1) căci Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (2, 4). Din punctul de vedere al agitatorilor de la conferinţă, lui Dumnezeu nu prea i-a izbutit proiectul. Iar fără ei ar fi fost chiar un complet eşec.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.