Solidaritatea religiei cu democraţia laică

Asasinatele de la Conflans şi Nisa au ascuţit tulburarea societăţii franceze atacată de terorismul islamist. O franţuzoaică din părinţi francezi, a cărei fiică e căsătorită cu un algerian musulman, se întreba în ce atmosferă va creşte nepotul ei. Va avea parte de suspiciuni, de ură, de marginalizare? În faţa bisericii din Nisa, din mulţimea adunată pentru pomenirea victimelor, vocile se înfruntau. „Trebuie trimişi cu toţii de aici!“, striga una. „Islamul nu e totuna cu islamismul!”, replica alta. Frontul Naţional cere adoptarea unei „legislaţii de război” împotriva islamismului. De partea lor, oficiali ai cultului musulman îşi iau sarcina unei „activităţi pedagogice adresată musulmanilor şi non-musulmanilor pentru a-i combate pe cei care «deformează» islamul” (Le Monde, 31 octombrie 2020). Emmanuel Macron şi guvernul îşi întăresc discursul şi măsurile împotriva islamului radical care minează ordinea republicană. Închideri de moschei cu discurs extremist, control al statului asupra unor asociaţii care fac declaraţii ostile Republicii, supraveghere a reţelelor de difuzare a ideologiei agresive sînt măsuri anunţate şi deja în curs de aplicare (Le Figaro, 19 octombrie 2020).

Ordinea Republicii constă tocmai în a da spaţiu de convivialitate şi de exprimare pentru toţi indivizii şi toate comunităţile, de orice credinţă ori convingere ar fi. Convivialitate: cuvîntul are aici toată greutatea lui de sens. A lupta împotriva unui discurs de ură, fie el religios ori secular naţionalist, înseamnă tocmai a da cadru acestei convivialităţi şi posibilităţi de exprimare. „Încercăm să combatem o ideologie, nu o religie”, pune lucrurile la punct Gérald Darmanin, ministrul de Interne (Libération, 26 octombrie 2020).

Alături de nelinişte şi indignare, cum întîmpină societatea franceză asasinatele recente, al căror simbolism barbar e menit să stîrnească groază? Ce vor spune profesorii elevilor despre Samuel Paty, decapitat în faţa liceului unde preda? Cîteva cadre didactice răspund în Le Café pédagogique (1 noiembrie 2020). „Voi începe prin a le spune că există o valoare cardinală, comună Republicii şi religiilor: nonviolenţa. Le voi arăta ce înseamnă libertatea de exprimare, dar şi limitele ei, cu ceea ce legea interzice: rasismul, defăimarea”, spune unul. „Nu voi folosi caricaturile Charlie”, spune altcineva. „Asta nu fiindcă aş sugera că înţeleg atentatul împotriva lui Samuel Paty. Nicidecum! Dar a le arăta poate fi resimţit ca o insultă gravă. Cum se poate porni astfel un dialog?” Un al treilea e de aceeaşi părere. „Iar dacă le arăţi totuşi”, spune el, „trebuie însoţite de un ansamblu de documente, printre care poziţia unui musulman: elevii trebuie să ştie că libertatea de exprimare nu e unică. Oricum, putem reflecta la laicitate fără să apelăm la astfel de caricaturi.”

În mesajul lor, episcopii francezi vorbesc despre „urgenţa reunirii în slujba unei educaţii a fraternităţii, care făcea parte din vocaţia lui Samuel Paty”. Papa Francisc şi Emmanuel Macron se alătură „pentru a respinge terorismul şi ideologia urii care separă”. Insistă asupra importanţei dialogului între religii. Intervievat de Libération (1 noiembrie 2020), Denis Pelletier, universitar specialist în istoria şi sociologia catolicismului, socoteşte că reacţia episcopatului francez după atentatul de la Nisa e salutară. „Refuzul violenţei, asumat de majoritatea catolicilor şi a celorlalţi cetăţeni, e profund politic. E răspunsul la terorismul care urmăreşte să-i slăbească pe democraţi, divizîndu-i. A instiga pe apărătorii laicităţii unii împotriva altora, pe catolici unii împotriva altora, religiile una împotriva celeilalte, iată obiectivul terorismului. Or, refuzul de a intra în logica violenţei – împărtăşit în pofida dezacordurilor privind concepţiile asupra laicităţii şi a modurilor de a crede – arată că societatea franceză reacţionează pînă acum destul de bine la asemenea evenimente.”

Combătînd terorismul, democraţia şi religiile îşi pot – iată – întări valorile comune, le pot pune mai viu în conştiinţă şi în operă. Îşi pot exersa solidaritatea. Fermitatea împotriva violenţei şi a separatismelor, reflexivitatea, respectul faţă de celălalt, efortul dialogului, toate acestea sînt puncte de întîlnire. Democraţia laică dă posibilitate religiilor să se exprime în spaţiul public, să participe – ca actori printre alţi actori – la dezbaterile din societate, putînd fi ele însele puse în cauză atunci cînd tonul lor e exclusivist ori poruncitor. Democraţia se opune, prin definiţie, extremismelor – religioase ori seculare – care minează convivialitatea socială.

Dar e islamul în sine, ca religie, înclinat spre dialog cu celelalte religii şi cu democraţia laică? Nu e el, dimpotrivă, o religie agresivă, exclusivistă? Aşa apare în ochii multora, dat fiind că – în spaţiul public şi în media – izbucnesc mai ales manifestările lui deviate. Dat fiind că luciditatea critică nu se asociază prea des cu vocile islamului. Dat fiind că prea puţine voci musulmane discern între nervul spiritual al religiei şi reguli socio-culturale arhaice, de neacceptat pentru condiţia individului modern.

E islamul în sine o religie a intoleranţei, a violenţei? Michel Dousse, specialist în studiul comparat al religiilor monoteiste, îşi punea întrebarea despre posibila singularitate a islamului. Cum era de aşteptat, el o asocia cu o dezvoltare socio-istorică diferită de cea a creştinismului şi iudaismului. Cele două au parcurs drumul modernităţii laice, au asimilat datele condiţiei moderne. Pentru majoritatea musulmanilor, însă, legea religioasă – interpretată tradiţionalist – continuă să guverneze toate laturile vieţii individuale şi comunitare. Confruntat abrupt cu modernitatea, credinciosul (mai ales cel identitar, pentru care credinţa e în primul rînd identitate socială) poate fi contrariat/revoltat de laicitate, de libertăţile şi diversitatea opiniilor, a comportamentelor.

Conflictul între islam şi modernitate, între o religie şi modernitate se naşte, potrivit lui Michel Dousse, atunci cînd prescripţiile religioase sînt absolutizate, cînd nu mai sînt înţelese ca mijloace – relative – pe drumul religios, ci drept absoluturi, care îi dau dreptul credinciosului să vorbească în numele absolutului, să se substituie absolutului. Ceea ce e nelegitim. Michel Dousse merge chiar mai departe. El spune că, în Coran, religia însăşi e aşezată de partea relativului, a unui drum pe care finitul uman îl face spre infinitul divin. Absolută e nu religia, ci ţinta ei. Drept dovadă se poate cita Coranul 5, 48: „Noi am hotărît fiecăruia dintre voi o lege şi un drum. Dacă Dumnezeu ar fi vrut, ar fi făcut din voi o singură adunare, însă El a vrut să vă pună la încercare prin darul ce vi l-a făcut. Întreceţi-vă unii cu alţii în cele bune” (trad. George Grigore). Diversitatea căilor – aşadar relativul lor, dependent de acelaşi Absolut – e statuată de Coran, aşa cum e statuată deschiderea către celălalt, concurenţa fraternă.

Modernitatea laică poate fi un îndemn de a discerne ce e relativ şi ce e absolut în materie religioasă. Terorismul arată la ce barbarie se poate ajunge atunci cînd discernămîntul nu funcţionează.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons