Cum am scris deja: receptarea înseamnă, de fapt, ceea ce rezultă ca fiind definitiv și asumat la capătul unei critici atente, nu lipsită de polemici, pe marginea formei și a fondului unui moment sinodal precum cel consumat în Creta.

Legat de forma sinodului panortodox, ar fi multe de spus. Referitor la modul cum s-a derulat – pe baza unui regulament aprobat de toate Bisericile Ortodoxe autocefale și autonome locale, fără nici o excepție –, anumite voci au criticat faptul că s-a limitat numărul participanților, că nu au fost mai mulți laici, dar și mai mulți clerici „inferiori“, adică preoți și diaconi, dar și monahi și monahii, că nu s-a respectat tradiția ca fiecare episcop să aibă un vot, iar nu ca întîistătătorul să voteze în numele Bisericii pe care o reprezintă, mai precis: a ierarhilor din delegație care au semnat doar documentele. Una peste alta, s-a creat impresia unei întîlniri la vîrf, cum sînt sinaxele obișnuite, declarată însă de data aceasta drept sinod.

Un efect profund păgubos al regulilor de organizare s-a văzut imediat. Este vorba despre modul cum s-au poziționat unii ierarhi, precum cei sîrbi, care au refuzat să semneze alături de Patriarhul lor documentul despre dialogul interconfesional. La fel, anumite voci din sinodul Greciei au avut poziții distante față de linia delegației din care făceau parte. În fine, și la noi au existat gesturi care au indicat lipsa consensului. Aceste expresii ale diversității și libertății, două calități de neînlocuit și care definesc cel mai bine creștinismul, au ajuns să fie folosite propagandistic de acele cercuri oricum imposibil de convins și care sînt, vorba lui Țuțea, „posedate de certitudine“. Cu alte cuvinte, receptarea Sinodului Panortodox a fost inutil îngreunată de corsetul organizatoric.

Apoi, referitor tot la formă, a surprins comportamentul organizatorilor față de presa ortodoxă, alta decît cea oficială, ai cărei reprezentanți au fost ținuți la ușă. Nici mai mult și nici mai puțin, jurnaliștii non-ortodocși au fost tratați mai bine decît cei aparținînd Bisericii noastre. Nu este un detaliu, o scăpare protocolară, ci un indiciu consistent că, în mintea unora, imaginea mijlocită de unii ar fi mai importantă decît cea creionată de alții. Un joc de marketing eclezial neverosimil la acest nivel. Sau o dovadă, în plus, a mentalității lumești potrivit căreia ce se spune în afară este mai important decît ceea ce se petrece în interior. Și de data aceasta, multe neînțelegeri ar fi fost evitate dacă era un plus de înțelegere, de flexibilitate, sinodul nefiind o procedură, ci un fapt de viață (eclezială).

Legat de comunicare, nu am văzut efortul sistematic al organizatorilor de a asigura sinodului cretan transparența și impactul pe care le merita. În plină epocă a comunicării, în posesia unor instrumente pe care părinții din primul mileniu creștin nici nu le intuiau, dar de care sînt convins că ar fi făcut uz, ținînd cont de dispersarea geografică a comunității ortodoxe, prezentă în absolut toată lumea, nu s-a considerat utilă transmiterea tuturor reuniunilor, doar prima și ultima fiind accesibile online. Acum, în mijlocul vacarmului provocat de cercurile pomenite mai sus, ar fi mai mult decît utilă publicarea imediată, iar nu peste doi-trei ani, a stenogramelor Sinodului, spulberînd teoriile fanteziste aflate în circulație și care tulbură masiv comunitatea noastră de credință.

În fine, în ceea ce privește participarea Bisericii Ortodoxe Române, s-au făcut auzite numai cuvinte de laudă. De la Patriarhul Ecumenic la ierarhi de prestigiu, contribuția teologică românească a fost apreciată și considerată, în multe puncte, salutară. Probabil că aici a jucat un rol decisiv temperamentul spiritual al unei Biserici aflate de secole între blocul grecesc și cel slav și care a învățat treptat să se poziționeze echilibrat. La urma urmelor, despre asta este vorba în procesul de receptare: abordarea senină, fără încrîncenare și fără prejudecăți, a momentului istoric pe care, contemporan, ești chemat să îl înțelegi. Sinodalitatea este o dovadă al lucrării Sfîntului Duh în Biserica lui Hristos, dar în egală măsură și o probă a calității umane a celor care se pun în slujba Lui. 

Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.