Regele Mihai, născut pentru a în­­deplini rolul de rege con­sti­tu­țional al României, ceea ce însemna, după cum el însuși explica, deasupra competiției politice și a zonei de decizie politică nemijlocită, dar forțat de circumstanțe să îndeplinească o misiune politică activă și asumată individual, de suveran în sensul schmittian al cuvîntului („suveran e cel care decide asupra situației de excepție“), reprezintă un caz aparte în peisajul monarhic european. Să-l privim astăzi ca pe un fost șef de stat al României ar fi încă o mistificare istorică și o tristă cecitate spirituală. În opinia mea, pe care o voi susține în cele ce urmează, regele Mihai este cel care a salvat ideea românească în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Monarhia constituțională europeană, așa cum s-a formulat ea în Anglia modernă și s-a extins în secolul al XIX-lea în întreaga Europă, reprezintă o deconstrucție graduală sau constitutivă a ideii platoniciene și aristotelice de monarhie. Monarhia este dreptul de decizie al unui singur individ asupra intereselor și modului de organizare a comunității sale. Monarhia este legitimă cînd este acceptată de o largă majoritate a membrilor comunității, iar deciziile sînt luate în sensul legii morale general umane și în cadrul legilor particulare ale comunității respective. Ieșirea din acest cadru împinge monarhia în tiranie. Toate deciziile politice ale Regelui Mihai se înscriu în această definiție premodernă a monarhiei: răsturnarea regimului Antonescu pentru vina de tiranie întrucît suspendase Constituția țării din 1923, întoarcerea armelor împotriva Germaniei în numele interesului superior al comunității sale, rezistența – prin greva regală, adică refuzul de a semna actele Guvernului Groza, și alte acțiuni legitime – împotriva instalării regimului comunist, curajul revenirii în țară în noiembrie 1947, după vizita în Anglia, cînd orice act de rezistență părea sortit eșecului fără o implicare militară directă a aliaților occidentali, denunțarea regimului comunist în exil și condamnarea lui ca ilegitim și criminal, și susținerea opoziției în exil. În contextul crizei politice din Uniunea Sovietică și a răsturnării regimului Ceaușescu în România, Regele Mihai a trecut de la presiunea morală și politică indirectă exercitată din exil la încercarea de a se implica nemijlocit în democratizarea societății românești post-comuniste și în readucerea țării în alianța politică cu grupul țărilor democratice ale Occidentului. Regimul Iliescu l-a privit ca pe un dușman și a perceput tentativele sale de a reveni în țară ca pe o acțiune politică ofensivă. De aici rezultă faptul că Regele Mihai devenise, prin simpla sa prezență, o declarație politică antitotalitară și prodemocratică, față de care orice actor politic trebuia să se poziționeze. Însă, în numele interesului superior al comunității sale, Regele Mihai nu a formulat direct o pretenție la reinstaurarea regimului Constituției din 1923, în numele ideii că monarhia nu este legitimă decît printr-o largă adeziune populară. A afirmat însă că rolul lui de monarh nu se oprește la nivelul relațiilor instituționale stabilite de Constituția din 1923 și că obligația lui de a activa ca monarh subzistă și fără formalizarea acestor relații instituționale.

Astfel, relația sa cu poporul român a continuat în plan spiritual. Fără emfază, dar cu toată puterea simbolică a timpului, locurilor și persoanelor, vizita regelui în România de Paștile anului 1992 a constat din celebrarea Învierii din moarte a Mîntuitorului Iisus Hristos, expresie metaforică și a dezideratului învierii poporului român din moartea politică a totalitarismului, și din închinarea la mormintele domnitorilor Ștefan cel Mare al Moldovei de la Putna și Constantin Brâncoveanu al Țării Române din biserica Sf. Gheorghe Nou din București. Cei doi domnitori, simboluri ale curajului și jertfelniciei, virtuți regale prin excelență, erau strămoșii politici și naționali ai regelui (existînd însă și legături genealogice), figuri emblematice ale ideii românești. În același timp, în pregătirea vizitei Regelui Mihai se răspîndise zvonul în popor că numai după ce se va fi închinat un os domnesc – și cine poate fi mai os domnesc decît Regele Mihai? – la mormintele domnitorilor vor putea fi ridicați aceștia pe altare, adică proclamată oficial canonizarea lor. Fapt este că în anul acelei vizite a avut loc canonizarea voivodului Ștefan cel Mare și Sfînt. Era un scenariu demn de regii taumaturgi ai lui Marc Bloch, la sfîrșit de secol XX. Regele Mihai și-a asumat să joace într-un astfel de scenariu din acel moment. Restul se juca într-un Realpolitik dominat pe de o parte de forțe mondiale care depășeau cu mult forțele politice de pe Dîmbovița, pe de altă parte în sufletele oamenilor. Regele Mihai a ales să domnească în sufletele oamenilor, ale celor care își doreau această domnie: o domnie a blîndeții, a persuasiunii, a iertării și a lepădării de sine. Cîți oameni au puterea sufletească să fie blînzi și binevoitori sau măcar răbdatori și politicoși cu prigonitorii și batjocoritorii lor? Regele Mihai s-a purtat în acest fel cu cei care îi refuzaseră intrarea în România, îl hăituiseră pe șoselele României sau dezlănțuiseră o campania de ură în presa aservită puterii politice din acei ani. Regele Mihai spera la o schimbare lăuntrică a acestora. Ar fi fost / ar fi cea mai mare biruință. Prin declarația că își dorește o reconciliere politică pentru perpetuarea ideii românești în coordonatele ei istorice cele mai generoase, și anume ca națiune politică axată pe binele comun și nu o națiune etnocentrică obsedată de excluziuni, Regele Mihai a intrat în ceea ce, în ochii scepticilor, ar putea fi taxat de utopie spiritualistă. Într un interviu din ultimii ani a spus fățiș că românii se vor regăsi cînd îl vor regăsi pe Dumnezeu. În viziunea lui, binele comun are o componentă transcendentă care cere un angajament individual. Prin acest comportament politic, care ridică autolimitarea la nivel doctrinar, regele Mihai se înscrie într-o tradiție monarhică ce îi numără pe ducele Wenceslas al Boemiei, intrat în memoria colectivă drept rex angelicus, pe sfinții martiri Boris și Gleb, care s-au lăsat omorîți de fratele lor în numele pacifismului creștin și al non-rezistenței la violență, pe sfîntul rege Ludovic al Franței. Marele înțelept al secolului XX, Alexandr Soljenițîn, propunea autolimitarea ca antidot la autocombustia umanității din ultimul secol.

Idealul monarhic creștin a formulat un deziderat al perfecțiunii, care presupune, între principalele virtuți, stăpînirea asupra patimilor și stăpînirea de sine. Rex angelicus, după arăta Ernst Kantorowicz în celebra sa carte Cele două corpuri ale regelui, numește acest deziderat. Bunicul Regelui Mihai, luînd decizia de a angaja România în război împotriva vărului său, împăratul Wilhelm al II-lea, a fost apostrofat de un om politic al vremii că un Hohenzollern nu poate fi învins, la care Regele Ferdinand i-a răspuns cu blîndețe că se înșela, el învinsese deja unul, pe sine însuși, în sentimentele și dorințele sale personale, acționînd în numele intereselor superioare ale comunității pe care o reprezenta. Stăpînind asupra propriei sale persoane, Regele Mihai a domnit pînă la moarte. Cinstea pe care i-o arată astăzi poporul român la înmormîntare este încununarea acestei domnii. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: Eduard Enea, Adevărul