A evacuat modernitatea religia din spațiul public? Sau, mai exact, a vrut modernitatea să evacueze religia din spațiul public? Recent, președintele Franței, Emmanuel Macron, a propus o definiție a laicității statului în contextul dezbaterilor tot mai aprinse în Franța despre locul religiei în societate și legitimitatea asumării publice a unei credințe. Astfel, Macron insistă asupra neutralității statului față de orice formă de credință, dar, precizează el, această neutralitate nu presupune un efort de a refula expresia individuală a credinței în zona privată sau chiar ascunsă publicului, ci de a crea condiții pentru exprimarea liberă și egală a oricărei forme de credință. Conceptul de laicitate, inclusiv excesele sale, precum expulzarea ordinelor monastice și a învățămîntului confesional din Franța în 1905, este un produs al modernității politice în Franța. El a fost adoptat și de alte state europene în secolul XX sau adaptat particularităților istorice ale unor societăți puțin diferite. Revoluția franceză, însă, a pus bazele acestei politici prin două acțiuni care denotă aceeași intenție, pe de o parte încercarea de a instaura o religie nouă, bazată pe un cult al rațiunii, pe de altă parte obligarea clerului catolic de a depune un jurămînt de fidelitate față de națiune și față de hotărîrile Adunării Naționale. Acest jurămînt s-a numit Constituția civilă a clerului. Cei care au refuzat jurămîntul, fiindcă erau sub jurămînt de fidelitate față de papă, s-au numit refractari și au făcut obiectul persecuțiilor din partea guvernului revoluționar. De atunci încoace, Franța a pendulat între forme de persecuție și excluziune a catolicismului și ocazionale reapropieri față de scaunul ponitifical, fără însă a redefini locul catolicismului în construcția națională. Pînă azi, bisericile de dinainte de 1789 au rămas proprietatea statului francez, eventual deschise cultului după un program agreat.

După modelul revoluției franceze s-a desfășurat și revoluția bolșevică. Astfel, în Rusia, creștinismul ortodox a fost inițial separat de stat, apoi instituțiile sale deposedate de proprietățile funciare, în cele din urmă lăcașurile de cult dărîmate și clerul executat sau arestat. Un armistițiu fragil a fost instaurat prin declarația de fidelitate a mitropolitului Serghie, care asigura vacanța tronului patriarhal, față de puterea sovietelor. Privite din punct de vedere istoric, și revoluția iacobină, și revoluția bolșevică au exclus religia din societate. Cu toate acestea, socio-logii și antropologii au atras atenția că atît cultul rațiunii în Franța revoluționară, cît și cultul liderilor revoluționari sau al proletariatului eroic în țările comuniste comportă toate elementele unui cult public, așa cum îl asigurase și creștinismul în secolele pre-revoluționare.

Astfel, la primele două întrebări din titlu trebuie să adaugăm o a treia: e posibil să evacuezi religia din spațiul public? Ne putem imagina o astfel de societate? Răspunsul și cheia de lectură a realității revoluționare tocmai schițate ni le oferă Jean Jacques Rousseau în ultimul capitol al Contractului social. Acesta se numește chiar „Religia civilă“.

Contribuția esențială a lui Rousseau la reflecția despre religie și societate într-o epocă de mari confuzii constă în observația simplă, izvorîtă dintr-o bună cunoaștere a societăților clasice greco-romane, că nu există societate fără religie, ba chiar mai mult, că religia este o funcție a societății. Este, într-un fel, punctul de plecare al antropologiei moderne. Pe măsură ce se asociază și formează un corp social, omul își inventează zeii. La originile fictive ale societăților umane se află un contract social, care produce în mod simultan legi publice și un cult public. Zeii sînt proiecții ale corpului social, delimitat de folosirea unei limbi comune. Rousseau merge mai departe în observația sa și constată că, întrucît statul este fondator al cultului sau, cum ar preciza René Girard, cultul este fondator al statului, nu au existat și nu pot exista războaie religioase în sînul păgînismului. Multiplicitatea zeilor provine din multiplicitatea societăților agregate în jurul unui zeu protector. Toți acești zei coexistă conceptual, dar se angajează în războaie unii împotriva altora. Reunirea lor într-un sistem ierarhic s-a petrecut numai prin cuceriri întreprinse de o comunitate care, în loc să suprime cultul local odată cu înrobirea celor cuceriți, își supune și divinitățile cucerite divinității sale cuceritoare. Această viziune imperialistă s-a manifestat cu precădere la greci și la romani.

Astfel, pentru Rousseau, creș-tinismul este o deviație de la rostul natural al religiei. Iisus din Nazaret nu vrea să întemeieze un stat terestru, ci o împărăție spirituală, lăsîndu-l pe credincios pe seama sistemului politico-religios păgîn. Dar obstinația creștinilor de a pune împărăția spirituală invizibilă deasupra statului vizibil și dotat cu putere reală i-a făcut pe creștini să pară ieșiți din minți, după cum anunța chiar Sfîntul Pavel. Cauza persecuțiilor păgînilor impotriva creștinilor este suspiciunea celor dintîi că scopul celor din urmă este subversiunea și apoi preluarea puterii în stat. Odată cu zeul nou vin la putere și adoratorii acestuia. „Și în curînd s-a văzut că pretinsa Împărăție din lumea de dincolo, odată ce a căpătat un șef vizibil, a devenit cel mai violent despotism în lumea de aici“ (Despre Contractul social, cartea a IV-a, cap. 8). Rousseau constată o regresiune a creștinismului către funcția socială a religiei și, pe cale de consecință, o instalare confortabilă în istorie.

Cu toate acestea, rămîne un ceva misterios care împiedică creștinismul să se identifice integral cu comunitatea politică. Astfel, se produce o sciziune artificială a individului între cetățean și om. Primul avînd o obligație de fidelitate față de corpul social, al doilea față de Dumnezeul din ceruri.

În cele din urmă, Rousseau descrie trei tipuri religioase. Primele două sînt extensiuni ale omului sau ale cetățeanului (membru al unui corp politic). Religia omului nu cunoaște decît un cult privat; la limită, acesta se consumă în interiorul ființei, chiar în ascunsul inimii. Religia cetățeanului este eminamente publică și asigură sacralitatea legilor, respectul contractului social, fidelitatea față de corpul politic. Religia cetățeanului este dedicată virtuților publice și dorinței de propășire a comunității, ba chiar obiectivelor militare ale acesteia. Rezultatul acestei religii este un bun cetățean și un bun soldat. Cel de-al treilea tip religios este un hibrid, care produce o castă clericală care își rezervă pe seama ei fidelitatea credinciosului față de Dumnezeul din ceruri. Rousseau identifică acest tip în religia lamaistă și în catolicismul roman. Astfel, societatea este condusă simultan de două căpetenii, una civilă și una religioasă, dar de fapt cea religioasă este superioară celei civile.

Religia civilă este ieșirea din impasul funcțional produs de adaptarea socială a creștinismului. Ea este un compromis între un neopăgînism cu funcție socială și un creștinism rezumat la cultivarea virtuților publice, un creștinism adogmatic și o eshatologie redusă la statutul de bonus extraterestru pentru îndeplinirea corectă a virtuților publice.

Necesitatea absolută a „religiei“ pentru buna funcționare a unui corp social provine tocmai din faptul că acesta nu se constituie prin impunerea dreptului celui mai puternic, ci prin persuasiunea că interesul individual este cel mai bine servit de instituirea corpului social. Această persuasiune are nevoie de o formulă incantatorie ritualizată, care s-o transmită din generație în generație. Corpul social trebuie așezat deasupra oricăror obiective individuale. Atașamentul față de corpul social transcende interesele private. În schimb, corpul social nu interferează cu sfera privatului. Toleranța este asigurată, de fapt, de adeziunea la religia civilă. Intoleranța teologică și civilă sînt una și aceeași. Religia civilă nu cunoaște dogmă, ci numai cult, nu presupune cunoaștere, ci numai venerare, și nu are alt țel decît de a asigura perpetuarea corpului social. Din acest punct de vedere, profetul Mohamed se învrednicește de elogiul lui Jean-Jacques Rousseau: „Mahomed a avut vederi foarte sănătoase: şi-a închegat bine sistemul său politic, iar cît timp forma guvemămîntului său s-a menţinut sub califi şi urmaşii lor, guvernămîntul a fost un singur corp şi prin aceasta a fost bun“ (Despre Contractul social, cartea a IV-a, cap. 8). 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.