În august 2013 publicam un articol în revista 22 intitulat „A treia Romă: un mit medieval și extensiile lui contemporane“, în care urmăream renașterea ideii de a treia Romă și anunțam rolul tot mai important pe care avea să-l joace Patriarhia Moscovei în cadrul Ortodoxiei universale și în relațiile internaționale ale Rusiei. Fără să pretind competențe geopolitice sau geostrategice, descriam o paradigmă de dezvoltare instituțională proprie acelui concept. De atunci, mult așteptatul sinod pan-ortodox, care s-a ținut în Creta (2016), a fost boicotat de Patriarhia Moscovei și de alte patru Patriarhii ortodoxe, care au afinități certe cu aceasta, deși ședințele presinodale eliminaseră de pe agenda sinodului cel mai important și delicat punct: refacerea ordinii canonice a Bisericii Ortodoxe pe baza dreptului canonic bizantin. Cu toate acestea, Bisericile participante s-au trezit cu contestații din partea unor așa-ziși integriști care acuzau pretinse decizii modernizatoare ale sinodului. Contextul post-sinodal părea să justifice intrarea patriarhului Bartolomeu într-un con de umbră, confirmat și de absența sa de la sărbătorirea centenarului de la reînființarea funcției patriarhale în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse (decembrie 2017). Oare se anunța o schimbare de dirijor al Ortodoxiei mondiale? Aceste elemente de analiză se regăsesc în poziții publice recente ale lui Jean-François Colosimo, editorialist și gînditor ortodox francez, profesor la Institutul Saint-Serge din Paris.

Astfel, criza ucraineană nu este decît ieșirea la suprafață a unei tensiuni acumulate și a blocajului instituțional care s-a așternut asupra Bisericii Ortodoxe după Primul Război Mondial. Problema constă tocmai în principiul filetismului care a prevalat în organizarea bisericească din ultimul sfert al secolului al XIX lea și care se referă la faptul că fiecare națiune are dreptul să pretindă la propria sa Biserică autocefală.

Un scurt recurs la istorie este necesar pentru a înțelege mai bine criza bisericească ucraineană. Crearea unei mitropolii la Kiev în 991, prin hotărîrea împăratului bizantin Vasile al II-lea, punea bazele unui nou stat creștin cu capitala la Kiev, condus de un prinț de origine scandinavă recent botezat, Sfîntul Vladimir. Acestei mitropolii, condusă cel mai adesea de către prelați bizantini (la un moment dat s-a instalat sistemul alternanței între localnici și trimiși bizantini), i se recunoaște rolul central în răspîndirea creștinismului în toată aria geografică a slavilor răsăriteni și a altor popoare din vecinătatea lor. Mutarea sediului mitropolitan mai la nord (Vladimir, apoi Moscova) în urma cuceririi mongole nu a schimbat titlul scaunului mitropolitan pînă cînd Kievul a intrat sub controlul politic al principilor lituanieni, care au solicitat de la Bizanț o mitropolie separată de cea cu sediul la Moscova. Această mitropolie nouă a Kievului a aderat la unirea din Ferrara-Florența (1439), dar s-a dezis de aceasta în 1464. Cum Kievul a ajuns în regatul polonez prin uniunea dinastică cu marele ducat lituanian, la sfîrșitul secolului al XVI-lea presiunea catolicismului a dus la reapariția uniatismului în Ucraina. Reacția la uniatism a necesitat reorganizarea Bisericii Ortodoxe în Ucraina cu sprijinul Patriarhiei ecumenice și al fiului de domn moldovean Petru Movilă. Dar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Moscova a cucerit Ucraina de la polonezi și a cerut sinodului Patriarhiei ecumenice, în schimbul a nenumărate bunăvoințe, să-i cedeze mitropolia Kievului. Actul sinodal al cedării din 1686 a fost însă contestat din cauza acuzațiilor de simonie și anulat de următorul patriarh ecumenic, dar faptul era consumat. În anii revoluției bolșevice, Ucraina a cunoscut o scurtă perioadă de independență, cînd s-a organizat și o Biserică autocefală ucraineană pe principiul filetist. O parte din aceasta s-a refugiat în Occident, ca și o parte din Biserica rusă, continuînd o politică de opoziție față de regimul bolșevic. Destrămarea Uniunii Sovietice în 1991 a prins Biserica Ortodoxă de pe teritoriul fostei URSS în plină dezmorțire post-totalitară, iar renașterea naționalismelor a repus în discuție Bisericile naționale. Astfel, încă din 1990 s-a reînființat Biserica autocefală a Ucrainei. În contextul haosului post-totalitar nu au existat decît timide negocieri prin care Patriarhia Moscovei a încercat să țină în frîu naționalismul bisericesc ucrainean. Consolidarea politică a statului ucrainean însă a dictat și revenirea la tematica Bisericii naționale.

Argumentul continuității mitropoliei din Kiev la Moscova – anume că ea s-a transformat în Biserica Rusiei – este pe de o parte contestat de refacerea acestei mitropolii la Kiev în 1416 (nerecunoscută inițial), dar mai ales este înlocuit ca principiu canonic de argumentul național. La această dispută ruso-ucraineană se adaugă disputa despre rolul Patriarhiei ecumenice în cadrul Ortodoxiei internaționale.

Patriarhia ecumenică este pe de o parte cedentul mitropoliei Kievului din 1686 în contextul politic în care Moscova integrase această mitropolie în teritoriul său politic, dar este și titularul dreptului de a acorda autocefalia unei Biserici locale (a se înțelege naționale). Ea poate constata că nu mai sînt valabile condițiile din 1686, dar în plus este solicitată de o parte din credincioși și de puterea statală a Ucrainei să decidă asupra autocefaliei unei mitropolii naționale. Avînd în vedere identitățile multiple formate de-a lungul complicatei istorii ucrainene, nu se va degaja niciodată un consens în materie bisericească. Deci unii vor vrea în continuare să aparțină de Biserica rusă, iar alții de Biserica ucraineană. Actualul sistem politic al libertăților religioase permite această conviețuire pragmatică.

După cum am observat, toată istoria acestei mitropolii este plină de aplicarea principiului politic. Un principe sau o autoritate legitimă solicită înființarea unei mitropolii, iar Patriarhia ecumenică răspunde, temporizînd într-o primă fază, apoi acordînd ceea ce i se cere.

Dar ce este acest principiu politic? Este, la origini, organizarea Bisericii după structura teritorială a Imperiului Roman. Pe lîngă cele trei scaune episcopale cu origine apostolică, Roma, Alexandria, Antiohia, în secolul IV s-au format Biserici mitropolitane, cu sinoade locale, în orașele cu statut administrativ de metropolă a unei provincii. Organizarea teritorială a Bisericii a devenit un drept al împăratului. Abia în secolul al XIV-lea a început Patriarhia ecumenică să exercite singură acest drept. Altă consecință importantă a acestui principiu politic a fost însăși ridicarea în rang a arhiepiscopiei Constantinopolului. Întrucît devenise noua capitală a imperiului a fost ridicată de către sinoadul II ecumenic în poziția a doua în ierarhia scaunelor episcopale ale Imperiului Roman, cu drepturi și privilegii egale cu ale Romei. Între rolurile canonice care i-au fost acordate Constantinopolului s-a numărat și acela de a organiza și tutela viața religioasă pe toate teritoriile din afara Imperiului Roman. Astfel, încreștinarea Balcanilor și a Europei Răsăritene a fost opera Patriarhiei de Constantinopol, care a primit din partea împăratului și titlul de patriarhie ecumenică.

În actuala criză bisericească ucraineană se confruntă logica statu quo-ului cu logica adaptării la noi necesități misionare și spirituale. Istoria nu dă dreptate nici uneia dintre logici, dar pune în lumină impasul principiului politic. Organizarea Bisericii Ortodoxe în diaspora evidențiase deja de mult această criză de canonicitate, lăsînd viața religioasă a ortodocșilor pe seama pragmatismului ecleziastic. Atîta timp cît principiul național (varianta contemporană a principiului politic) va prevala asupra principiului universalității și unității Bisericii, crizele de tipul celei din Ucraina vor continua și vor fi în mod catastrofal exploatate politic. Regîndirea eclezialității ortodoxe, exclusă diplomatic din temele sinodului pan-ortodox, rămîne o tema și actuală și urgentă pentru următorul sinod pan-ortodox. Toate Bisericile ortodoxe naționale sînt puse în fața acestei datorii de conștiință de a decide ce este mai important: ceea ce le unește sau ceea ce le desparte? 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.