În 1953, Alexandr Schmemann, recent instalat în Statele Unite ale Americii ca profesor la Seminarul teologic „Sf. Vladimir“ din New York, își încheia un articol programatic despre teocrația bizantină cu următoarea frază: „Imperiul bizantin a murit. Sfînta Rusie a murit. Naționalismul a devenit cu totul păgîn și materialist; este ca un nou idol care cere sacrificiu și slujire. Și totuși creștinii continuă să susțină acest idol cu rasismul lor religios și prin izolarea lor psihologică în trupuri naționale «autocefale». Este timpul să ne întoarcem la Marea Biserică, la izvoarele universale ale ortodoxiei trăitoare.“

În anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, firava patriarhie a Moscovei pornise, la comanda lui Stalin, o ofensivă internațională de raliere antioccidentală a ortodoxiei. Contextul era prielnic pe de o parte prin intrarea Europei Centrale și de Sud-Est sub ocupația Armatei Roșii, care avea să oblige Bisericile ortodoxe majoritare sau minoritare să privească spre Moscova, pe de altă parte prin mișcarea anticolonială din Orientul Apropiat, care deschidea creștinilor oportunitatea de a juca un rol în reorganizarea post-colonială. Negocierile unei alianțe panortodoxe au mers într-un crescendo pînă la Consfătuirea Întîistătătorilor şi a reprezentanţilor Bisericilor autocefale Ortodoxe de la Moscova, din anul 1948. Aici se proclamă antiecumenismul și antipapismul ca linie de acțiune internațională a ortodoxiei. Eșecul demersului s-a măsurat prin absența de la consfătuire a patriarhiei ecumenice, a patriarhiei de Ierusalim și a Bisericii Greciei. La scurtă vreme, Stalin avea să se dezintereseze de aceste demersuri cu impact minor asupra geopoliticii.

Cît de scump plăteau creștinii chiar în Uniunea Sovietică această efemeră și iluzorie primăvară a Ortodoxiei provocată de nevoia lui Stalin de a regăsi o dimensiune spirituală rezistenței militare în războiul cu Germania! Potopul comunist care îneca după al Doilea Război Mondial toată Peninsula Balcanică, cu excepția încă incertă a Greciei, acoperea orice urmă de nădejde în supraviețuirea societăților tradiționale. În Occident, acolo unde informațiile din lagărul socialist ajungeau greu, de multe ori trunchiat, impactul intelectual al răsturnării sociale avea o rezonanță și mai puternică.

Reflexele naționaliste ale Bisericilor naționale antebelice duceau însă „rasismul“ religios, după cum îl numește Schmemann, și în exil. Diaspora ortodoxă reproducea divizarea canonică din patriile est-europene, balcanice și orientale ale Ortodoxiei și în teritoriul occidental. Această experiență amară dădea naștere unei noi lecturi a istoriei Bisericii ortodoxe. Volumul de debut al publicației noii instituții de învățămînt teologic ortodox pe sol american, Seminarul Sfîntul Vladimir, dădea glas unei noi generații ortodoxe în exil.

Alexandr Schmemann făcuse studii la Sorbona, unde scrisese o lucrare despre teocrație în Imperiul Roman, și la Institutul „Sfîntul Serghie“ din Paris, unde fusese ucenic al părintelui S. Bulgakov. Preferința lui Schmemann pentru conceptul de teocrație și tratarea în secundar a „simfoniei“ se transformă într-o reevaluare a „modelului bizantin“. Bizanțul, formulat în termenii unei istoriografii occidentale pe care Schmemann o frecventase cu asiduitate, era pentru Biserica ortodoxă fie un patrimoniu nebulos, fie chiar un handicap. „Bizanțul a murit“ este strigătul de disperare față de o tradiție din ce în ce mai incertă și mai confuză prin straturile de interpretări ideologice care i-au fost aplicate. Mai vîrstnicul Georges Florovsky lansase deja în volumele sale de patristică conceptul de pseudomorfoză, transformare falsificatoare a tradiției, aplicat teologiei rusești.

În studiul său, Schmemann caută să extragă o esență a acestei istorii bizantine a Bisericii, căreia îi dă și un nume, „bizantinism“, iar în centrul acestuia se află problematica stat – Biserică. Schmemann precizează că nu e vorba de dogmă, ci de istorie, deci de o tradiție omenească, și formulează întrebarea dacă teocrația bizantină trebuie privită ca un păcat al bizantinismului sau ca o trăsătură fundamentală a ortodoxiei. De asemenea, el operează cîteva distincții conceptuale și fixează astfel o traiectorie a ecleziologiei bizantine. Pe de o parte, el evocă tensiunea dintre natura metafizică a Bisericii („nu este din lume“ din „Epistola către Diognet“) și misiunea sa terestră și temporală („este în lume“), pe de altă parte dintre un creștinism eclezial, spiritual și autentic, și un creștinism imperial, social și politic. Schmemann identifică și o sursă de confuzie între faptul că societatea imperială romană are și ea o bază religioasă, teocrația precreștină a Imperiului Roman, dar în același timp și Biserica are o formă de organizare istorică, este și ea o societate și folosește un imaginar monarhic. Punctul de intersecție providențial între cele două societăți, Schmemann îl identifică sub Theodosie cel Mare, atunci cînd nevoia Imperiului de a avea o religie oficială s-a aliat cu misiunea Bisericii de a proclama un singur Dumnezeu. Astfel s-a născut teocrația creștină a Imperiului Roman și care se identifică cu cezaro-papismul, pe care Schmemann îl folosește în sensul polemistului catolic M. Jugie, dar îl pune în seama tradiției imperiale romane. Dar prin alianța Bisericii cu Imperiul, acesta devine patria Bisericii, harul și legea își regăsesc unitatea, de aceea Codul lui Iustinian începe cu mărturisirea de credință.

Schmemann face aici o observație extrem de importantă, anume că Imperiul Roman nu pare să înțeleagă natura distinctă a creștinismului în raport cu păgînismul și îl tratează în același fel, ca și cum ar fi o componentă a statului. Schmemann identifică, parcă în limbaj antropologic (deși nu lasă să se întrevadă sursa), religia ca funcție a socialului, care însă nu se aplică în aceeași măsură creștinismului. Biserica își negociază distanța față de Imperiu și dubla sa natură („în lume, dar nu din lume“) prin integrare canonică în Imperiu și prin fuga monastică de lume. Cu cît devine Imperiul mai creștin, cu atît mai tare fug creștinii prin monahism din el, dar și această fugă se instituționalizează. O mișcare cu valențe contrare conduce creștinismul și la exaltarea Imperiului, și la respingerea lui, iar cele două tendințe contrarii sînt menite să se confrunte și o fac cu mare forță în criza iconoclastă. Prin triumful iconofililor, teocrația romană, cezaro-papistă, este înfrîntă de Biserică și transformată în teocrație bizantină, o impregnare a statului de idealul Bisericii. „Simfonia“ se exprimă sub forma diarhiei împăratului și patriarhului, prescrisă de Fotie în Epanagoga (Eisagoga), care contopește Biserica și statul prin metafora sufletului și a trupului. Ridicarea Imperiului la funcția simbolică de trup pentru Biserică este, pentru Schmemann, adevărata dramă a Bizanțului. Aspirația eshatologică, dinamică și metafizică, se transformă în realizare eshatologică, în ideal care trebuie prezervat, nu atins. De aici rezultă o trăsătură conservatoare și defensivă a ortodoxiei, care a făcut ca orice accident istoric să fie sacralizat și patrimonializat, iar realitatea istorică să fie negată. Ultima etapă este abandonarea universalității teocratice și naționalizarea Bizanțului, fie pe seama grecilor, fie prin a „Treia Romă“ pe seama rușilor, patrii din ce în ce mai înguste și mai exclusiviste, care s-au păgubit reciproc de-a lungul ultimelor secole. Istoria nu se oprește în loc pentru a le face pe plac și ortodoxia se vede chemată să-și abandoneze redutele identitare pentru o nouă aventură istorică, în care orice „străinătate le e creștinilor patrie“. 

* „iar orice patrie le e străină“, „Epistola către Diognet“, în Canonul Ortodoxiei vol. I, ed. Ioan I. Ică jr., p. 384. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.