De circa 3500 de ani trăim sub autoritatea Decalogului mozaic. El a fost completat prin „Fericirile“ rostite de Iisus Hristos, ca parte centrală a Predicii de pe Munte. Sursele noastre de drept sînt, desigur, mai bogate. În secolul V, împăratul iustinian a făcut sinteza dintre normele greco-romane și Evanghelie, fundamentînd astfel întregul viitor juridic al civilizației. Oricît ne-am strădui să-l „abolim“ (prin utopii sau ideologii progresiste), baza pe care distingem binele de rău continuă să reziste. Nu văd cum ne-am putea desprinde de ea fără să devenim niște străini absoluți pentru noi înșine. Întruparea lui Dumnezeu în omul Iisus: un eveniment suprarațional, care a devenit focarul inspirator al ultimelor două milenii și reperul absolut al „erei noastre“. Acest mister – la care ai acces prin cealaltă taină, a credinței – a structurat toate evoluțiile culturale din spațiul iudeo-creștin, participînd, grație referințelor coranice la tradiția abrahamică, și la conturarea islamului. O sursă „atomică“ de energie spirituală, dar și un „scandal“ permanent, cumva responsabil de relația mereu tensionată dintre creștinism și politică.

Istoria Bisericii e cronica unei instituții teandrice (divino-umane) care a „îngropat“ diferite imperii, regate, tiranii și doctrine anticreștine (precum nazismul sau comunismul). Se poate ușor nota constanta acestei ciocniri, punctată cu acomodări, agonii și renașteri. Fie că ne place sau nu, imaginarul nostru politic se supune eshatologiei creștine. Cetățile omenești – avataruri ale Turnului Babel – stau față în față cu civitas Dei. Biserica a supraviețuit fiindcă, pentru creștini, ea nu va fi biruită „nici de porțile iadului“. Dar pentru cei mai puțin ori deloc creștini, care poate fi explicația acestei reziliențe miraculoase? Presupun că Biserica n-a pierit și din rațiuni practice: ea păstrează nucleul minimal al umanității noastre, așa cum o putem înțelege, fără să ne renegăm ereditatea. În plus, tot ea e duală: ecclesia militans & ecclesia triumphatrix. Două ipostaze. Una, luptătoare pe pămînt cu păcatul, firește, dar mai ales cu Leviathanul organizațiilor profane. Cealaltă, în ceruri (adică în altă dimensiune, post-istorică și supranaturală) – ca expresie a propriului triumf eshatologic.

Relația Biserică – Stat a fost mereu tumultuoasă, chiar dacă felurite teologii politice au căutat o bază pentru armonizarea celor două puteri: cea a Duhului și cea a Sabiei. Cezaropapismul, „cearta pentru învestitură“, doctrina bizantină a „conglăsurii“ (he symphonia) dintre capul imperiului (bazileul, privit ca un al 13-lea apostol, sau „episcop din afară“) și vicarul terestru al lui Hristos – iată vocabularul acestei nesfîrșite căutări, din care n-au lipsit nicicînd compromisul, coliziunea și abuzul.

Am evocat cele de mai sus cu gîndul la actualitate. În victoria ciudată a lui Donald Trump (de nimeni așteptată, cel puțin în mainstream media și în marile cancelarii ocupate cu elite politic corecte) s-a reactivat și tensiunea dintre un creștinism american multiconfesional și practica unui guvern federal care, fără să încalce vreo clipă Constituția, a mers pe repede înainte spre o secularizare radicală, respinsă prin vot de o largă parte a electoratului. Știu că rezultatul alegerilor prezidențiale de peste Ocean are cauze mult mai complexe. Insist însă asupra acestui aspect: creștinismul american și-a luat un pic revanșa în fața unei noi culturi (cea a globalizării amorale și amnezice). Nu e nici pe departe mai mult decît un episod dintr-un război cultural care va continua. Toate societățile democratice din spațiul UE și NATO (ceea ce numim, geopolitic, „Occident“) se confruntă cu acest tip de conflict între progresiștii agnostici și conservatorii care socotesc că distrugerea tradiției, a memoriei și a patrimoniului intelectual creștin reprezintă o sinucidere colectivă la care nu doresc să contribuie. Mi se pare că nu putem ignora această cheie de lectură, dacă vrem să pricepem ce (ni) se întîmplă. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.