Papa Francisc pune un accent puternic pe atitudinile generozităţii, compasiunii, iertării. Nu numai în ce-i priveşte pe sărmani, marginali, refugiaţi. Ci şi în ce priveşte morala individului, a vieţii private. Oameni divorţaţi, care trăiesc într-un nou cuplu, sînt încurajaţi, de pildă, să participe la viaţa comunităţii, a Bisericii. A fost lărgită categoria preoţilor prin care se poate acorda iertare femeilor împovărate de faptul de a fi făcut avort. E apoi grija cu care a îndemnat să fie asistaţi religios homosexualii. O compasiune inteligentă, ajutorul spiritual dat credinciosului pentru a-l ajuta să se clarifice, atenţia faţă de demnitatea fiecărei persoane: la asta îndeamnă Papa Biserica Catolică şi lumea. Instituţia religioasă care de-a lungul vremurilor a clasificat riguros, amănunţit, autoritar păcatele, pedepsele, interdicţiile, răscumpărările e străbătută de un nou val de prospeţime, de înţelegere faţă de condiţia individului modern. Conciliul Vatican II, împreună cu reflecţia din jurul lui au proclamat respectul faţă de libertatea religioasă şi de gîndire. Au deschis spectaculos catolicismul către ecumenism şi către întîlnirea cu celelalte religii şi culturi. Pontifii următori lui au modulat paşi pe acelaşi drum. Noul Papă are curajul de a face să sară zăvoare care blocau curentul iertării şi în ce priveşte problemele intime ale persoanei. Anul milostivirii, proclamat de el în 2015, devine „experiment“ pentru un timp al milei, al graţiei iertătoare.

În aşa măsură că voci mai stricte ar putea protesta faţă de ceea ce li se pare abandon al unor principii creştine esenţiale, compromis cu lumea, o primejdioasă alunecare spre relativism. Sau atenţie excesivă faţă de aspecte socio-culturale ale modernităţii tîrzii în dauna responsabilităţii faţă de transcendenţa lui Dumnezeu şi faţă de destinul total al omului. Aşa să fie?

Neîndoielnic, din punct de vedere creştin, a face un avort înseamnă a curma firul unei vieţi date de Dumnezeu. E o greşeală gravă. Dar a lărgi posibilitatea iertării nu înseamnă a îngădui sau a justifica actul, a-i da statut de normalitate. Înseamnă – în spiritul deciziilor Papei – ca individul să-şi conducă examenul de conştiinţă într-un orizont al milei divine, nu al spaimei de pedeapsă. Să-şi sondeze criza într-un regim al interiorităţii, nu al obligaţiei faţă de canoane. Cînd omul îşi cercetează criza, greşeala, carenţele de tot felul care îl împovărează, cînd le cercetează în orizontul iertării, el pătrunde mai adînc în propria interioritate. Pătrunde acolo mai liber, cu o mai calmă şi mai ascuţită reflexivitate. Şi totodată mai responsabil faţă de un Dumnezeu care îi oferă generozitatea, încrederea, prietenia sa. Omul devine mai atent la înalta intimitate care i se oferă.

„De acum nu vă mai zic slugi…, ci v-am numit prieteni“, le spune ­Iisus ucenicilor la marea Cină (Ioan 15, 15). Cînd investigarea de sine e dusă în orizontul iertării, al prieteniei, nu mai e vorba despre un examen de conştiinţă care caută să te pună în regulă cu normele religiei. E vorba despre un efort de transformare de sine, de schimbare a minţii şi a fiinţei – indicat de cuvîntul grecesc metanoia –, un neîncetat efort de a te adecva Interlocutorului divin. După mine, accentul pus de Papa Francisc pe milă şi iertare, îndemnul ca preoţii să arate credinciosului o compasiune inteligentă îndreaptă atenţia către acest proces al transformării de sine, esenţial în viaţa de credinţă.

Cît despre transcendenţa lui Dumnezeu, este ea deservită, este ea atenuată atunci cînd dincolo de chipul Judecătorului transpare chipul Prietenului? Măreţia atotputerii divine este ea nesocotită atunci cînd accentul se mută pe nemărginita posibilitate a Milei?

În fond, chipul lui Dumnezeu ca suprem judecător îndeamnă credinciosul să se menţină tocmai pe traseul transformării de sine. Îl îndeamnă să-şi articuleze privirea „secvenţială“, cea pe care o pune asupra lui însuşi şi a lumii în fiecare etapă a drumului existenţial, cu privirea divină şi clarviziunea ei atotcuprinzătoare.

Dar prea adesea, divinul a fost conceput ca judecător legalist, care stă cu ochii ţintă pe greşelile şi pe meritele umane, „absorbit“ de această contabilitate. Adesea a fost conceput ca un dispecer care împarte recompense frumoase şi penalizări teribile, distribuind umanitatea în paradis, dar mai ales în infern. În Păcatul şi frica. Culpabilitatea în Occident, secolele XIII-XVIII, Jean Delumeau a arătat la ce cote înalte de teroare a putut ajunge viaţa religioasă dusă în faţa unui astfel de Dumnezeu. În perioade de criză şi nu numai atunci, discursul predicatorilor populari se străduia (şi izbutea) să stîrnească vertijuri ale vinei, isterii ale căinţei înspăimîntate, angoasa unui infern descris cu o barocă (şi inexplicabilă) precizie. Răsăritul creştin, face el observaţia, nu a produs o clasificare atît de rigoristă a păcatelor şi a pedepselor, care, la limită, risca să ocupe credinciosul doar cu sondarea psihologizantă a carenţelor lui. Răsăritul a lăsat mai mult loc generozităţii divine în ce priveşte secvenţa vină – căinţă – iertare. (În prefaţa la volumul lui Paul Henry, Monumentele din Moldova de nord, Jean Delumeau socoteşte demn de toată atenţia faptul că în mînăstirile moldoveneşti scena Judecăţii de Apoi înfăţişează paradisul mai populat decît infernul.)

Spirituali creştini din toate timpurile nu l-au recunoscut însă pe Dumnezeu în chipul „sociologic“ de Stăpîn teribil. S-au revoltat faţă de „sadismul creştin“ care face din El un împărţitor de pedepse veşnice pentru greşeli temporale.

Mai e ceva. Concepţia care face din Dumnezeu exclusiv un judecător al faptelor bune sau rele, un împărţitor de pedepse şi de recompense pune asupra lui semnul dualităţii. Lasă să transpară un chip divin „mărginit“ la binomul propriu condiţiei umane. Or, a „opri“ divinul la nivelul acestei dualităţi, a nu deschide orizontul către unitatea lui nemărginită, către misterul lui atrăgător înseamnă a-i refuza tocmai transcendenţa. Cea care prin tremendum îşi semnifică maiestuoasa ruptură de nivel şi prin fascinans atrage omul către sine. Înseamnă, în fond, insensibilitate spirituală, blocaj metafizic. Înseamnă a nu răspunde apelului divin la intimitate.

Mari spirituali din Apus şi din Răsărit au experimentat însă ceva din misterioasa Lui nemărginire, din „mila Lui infinită“. Au dat mărturie despre ea. Aşa a făcut, printre alţii, Isaac Sirul (secolul VII). El vorbea din experienţă despre o inimă umană „înflăcărată de iubire pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsările cerului, pentru dobitoace, pentru demoni…“ Un asemenea om nu încetează, spune el, să se roage pentru ca toate făpturile să fie păzite şi curăţate/transformate. El e „mînat de acea milă fără margini ce se trezeşte în inima celor ce sînt uniţi cu Dumnezeu“.

Cînd Francisc pune accentul pe milostivire, el aminteşte această supremă calitate a divinului, chipul Lui cel mai înalt.

Cît priveşte imediatul social, într un Occident care începe să încline spre variante dure de dreaptă conservatoare, credinţa iese din rînd. Poate utopic, ea pledează – prin Francisc – pentru liberalismul generos, deschis. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: wikimedia commons