André Scrima (1925 – 19 august 2000) a purtat experienţa monahală şi intelectuală a grupului de la Antim de-a lungul călătoriilor şi al căii lui, de la Paris la Benares, din Liban la Constantinopol şi la Roma (unde l-a reprezentat pe Patriarhul ecumenic la Conciliul Vatican II). A dezvoltat această experienţă şi a făcut-o să iradieze. Din 1959, el a îndrumat comunitatea monastică ortodoxă de la Deir-el-Harf, Liban. Aici a comentat Evanghelia după Ioan. Partea a doua a comentariului, în franceză, ne-a fost dată de Părintele Scrima şi a apărut la Humanitas în 2003. În 2006, graţie prof. Jad Hatem (Universitatea Saint-Joseph, Beirut, unde şi P. Scrima a fost profesor), am primit partea întîi, în arabă, publicată de fraţii de la Deir-el-Harf. Monica Broşteanu a tradus-o, aşa încît la Humanitas a putut apărea Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, 2008. De curînd însă, finalizînd organizarea Arhivei André Scrima de la Colegiul „Noua Europă“, am găsit două pagini manuscrise inedite în franceză. Ele vorbesc despre calitatea acestei evanghelii, despre atitudinea potrivită citirii şi interpretării ei. În memoria Părintelui Scrima, vă propun acest text. (Anca Manolescu)

 

André SCRIMA
Ultima Evanghelie
 

Toate cărţile pe care omul le-a scris – sau le va scrie – se adresează omului, caută să l atingă, îi solicită atenţia. Unele încearcă să redea viaţă trecutului, altele interoghează prezentul, altele se străduiesc, pe dibuite, să deschidă viitorul. Puţine, foarte puţine, de fapt, se ivesc ca venind de altundeva, dintr-un dincolo de timpuri, pentru a rămîne cu noi ca o prezenţă neabătută, boltite peste timpul care trece, pînă la consumarea lui. Aceste cărţi, dacă ştim să intrăm înlăuntrul lor, dacă învăţăm să le urmăm cursul, ne duc spre un loc unde ochii şi inimile se deschid, în sfîrşit, către un alt spaţiu, a cărui nostalgie o avem cu toţii, în imediata apropiere a lui Dumnezeu.

Evangheliile, se ştie, au apărut din experienţa trăită a unor martori care au văzut, simţit, înţeles şi crezut ceea ce Iisus Christos (acest „Învăţător“ neaşteptat care îi alesese şi la a cărui alegere răspunseseră cu toată fiinţa lor) le spunea, îi făcea să descopere şi, mai ales, le îngăduia să întrevadă şi „după ce El va fi fost plecat“, pînă la sfîrşitul timpului. Toate evangheliile lasă să se spună, în cuvintele lor omeneşti, Cuvîntul însuşi al lui Dumnezeu: toate şi, am putea spune, mai intens, cu un fel de transparenţă imediată, ultima dintre ele, evanghelia lui Ioan.

Ea e, într-adevăr, „ultima evanghelie“. Nu, bineînţeles, pentru că Dumnezeu ar înceta după aceea să se facă cunoscut, să acţioneze şi să-şi reverse duhul în lume: nu ne-a vestit oare că este Dumnezeul cel Viu care „pînă acum lucrează“ [Ioan 5, 17], „acelaşi ieri şi astăzi şi în veci“ [Evrei, 13, 8]? Totuşi, Ioan îşi alcătuieşte evanghelia după celelalte, atunci cînd, între primul şi al doilea secol ale erei noastre, în vreme ce istoria se pregătea să intre într-un nou ciclu, credinţa nouă a ucenicilor lui Christos aştepta, într-un anume fel, o ultimă privire asupra Lui, cristalizarea unei viziuni care să-i ajute să-L urmeze pînă în adîncurile însele ale misterului lui Dumnezeu, acolo unde El se află de acum înainte: iată de ce Ioan scrie ultima evanghelie. Altminteri spus, „ultima“, pentru că în ceea ce Ioan vede şi pentru care el dă mărturie se înscrie, atît cît e cu putinţă, „ultimul“ lui Dumnezeu, darul lui suprem de cunoaştere şi de viaţă adresat fiecăruia dintre noi şi nouă tuturor.

Cu alte cuvinte, evanghelia lui Ioan e esenţialmente o carte de cunoaştere vie a lui Dumnezeu. Dar să ne întrebăm o clipă: ce înseamnă o „carte vie“? În fond o sumedenie de cărţi (printre ele, multe cărora le-am pierdut aproape amintirea) pot susţine că ele cuprind o secţiune de viaţă, că încearcă s-o povestească, s-o scruteze şi s-o înţeleagă. E fără îndoială adevărat, spre cinstea umanităţii de pretutindeni şi dintotdeauna. Totuşi, o „carte de viaţă“ e ireductibil „altceva“. Ea nu trebuie să se mărginească la multiplele aspecte ale vieţii omeneşti, fie ea oricît de sublimă; trebuie să treacă dincolo de artă, de ştiinţă, de „desăvîrşirea“ ce poate fi dobîndită în această lume. Toate aceste elemente de o incontestabilă valoare ajung, de altfel, să fie înghiţite, mai devreme sau mai tîrziu, de viaţa însăşi, în trecerea ei. Trebuie ca viaţa din care e ţesută cartea să vină de dinaintea oricărei vieţi pur omeneşti, dintr-un suflu de viaţă şi de adevăr care să nu depindă de condiţiile impuse de secole şi epoci. Ea nu reprezintă aşadar numai un prilej de instruire (de uimire sau de admiraţie), ci ne poartă literalmente într-o noutate de viaţă. Recunoşti, de obicei, o astfel de carte prin faptul că, odată adecvat deschisă, ea nu se mai închide niciodată.

Nu ne referim, bineînţeles, la actul material de a lua cartea în mînă şi de a o răsfoi. Desigur, orice carte, ca obiect fizic, poate fi, asemenea unei uşi, închisă ori deschisă. Dar, cartea de viaţă, dacă ştii să o deschizi, te poartă de la sine mereu mai departe, mereu mai sus; infuzează în noi, asemenea unui izvor în nesecată curgere, o altă esenţă de viaţă care se uneşte cu a noastră.

Dar pentru asta, spuneam, trebuie să ştii să o „deschizi“. Ceea ce nu e întotdeauna uşor. Nu ne mai dăm poate seama (fiind atît de obişnuiţi să manevrăm cărţile) în ce măsură relaţia noastră cu cartea e complexă. În imediat, sîntem stăpînii cărţii pe care o ţinem în mîini, pe care o citim. Ne „aplecăm“ asupra ei, îi parcurgem textul, îi primim mesajul: „judecătorul“ cărţii sîntem însă mereu „noi“, încercînd – inconştient poate – să o înţelegem „cu uşurinţă“, fiind agasaţi, dacă nu înclinaţi să renunţăm, cînd întîlnim vreo „dificultate“. Or, o carte uşoară, care se lasă citită „cu uşurinţă“ are toate şansele să ne placă pur şi simplu fiindcă ne lasă pe loc, acolo unde ne aflam dintotdeauna, chiar dacă ne îmbogăţeşte provizoriu cu ceva cunoştinţe noi; dar nu ne poartă mai departe, dincolo de noi înşine, către un alt noi înşine. Să ne ferim aşadar să căutăm doar uşurinţa (riscăm să nu o întîlnim decît pe ea); să ne neliniştim mai degrabă dacă nu ştim să căutăm „dificultatea“ şi să-i facem faţă. „A-i face faţă“ într-adevăr: dinaintea textului socotit dificil poţi desigur închide cartea; dar poţi de asemenea insista, poţi pătrunde mai adînc decît litera ori sensul aparent „obscur“, pentru a descoperi lumina care se ascunde înăuntru. Orice lectură adevărată şi cu atît mai mult lectura unei cărţi de viaţă precum evanghelia lui Ioan are acest preţ: iar atunci, departe de a se închide, ea nu încetează să se deschidă.

…Pentru fraţii din comunitatea monahală de la Deir-el-Harf, „deschiderea“ cărţii Sf. Ioan s-a petrecut, s-ar spune, aproape la începuturi, în 1961-1963. O lectură răbdătoare şi ardentă (comentată într-o limbă care nu era araba, dar care devenea arabă printr-o traducere imediată) s-a întins asupra primei părţi (cap. 1-17). Am urmat o metodă riguroasă de lucru, menită să pătrundă ordinea ultimă a evangheliei, traseul ei interior, esenţa ei proprie. (Ceea ce poate sluji de altfel ca model şi pentru cunoaşterea altor texte ale Scripturii.) Cînd, în decembrie 1985 – ianuarie 1986, ne-am regăsit pentru a relua şi încheia parcursul (cap. 18-21), totul răsuna altfel. (Cititorii îşi vor da seama probabil de deosebirea abordării între prima şi a doua parte, publicate separat.) Textul nu se închisese în el: o lumină venită dinăuntrul lui se răsfrîngea asupra ultimelor ţărmuri la care conduce evanghelia lui Ioan (cap. 21) şi, fără a se depărta de noi, îl unea cu lumina Învierii. Aşteptare împlinită şi mereu de împlinit: Cartea rămîne deschisă. 

iulie 1986