Recenta propunere de lege privind „o asistenţă medicalizată a morţii“ a readus, în Franţa, temele bioeticii în centrul spaţiului public. Majoritatea parlamentarilor se opun legalizării eutanasiei. Nu numai de teama posibilelor abuzuri, ci şi fiindcă ceea ce interesează societatea şi instanţele ei e buna gestionare a dreptului la viaţă. Chiar iniţiatorii proiectului declară că urmăresc în primul rînd să determine relansarea şi „înaintarea dezbaterii“. Adepţii temei au susţinut mereu că vor să dea individului putinţa de a-şi alege o moarte „demnă, cruţată de suferinţă degradantă“.

Să fie discuţiile tot mai dese privind eutanasia semn că, în spaţiul public, reapare chestionarea morţii? În anii ’80 ai secolului trecut, Philippe Ariès îşi încheia importantul studiu Omul în faţa morţii (Meridiane, 1996) cu constatarea opusă. Moartea fusese „evacuată“ din atmosfera societăţii tîrziu moderne, dintre preocupările ei. Muribundul nu mai e înconjurat de atenţia comunităţii. Dificila lui îngrijire acasă, pe de o parte, progresele tratamentelor medicale, pe de altă parte, înclină să-l încredinţeze spitalului, unde îndură o moarte cvasi-anonimă, uniformizată, nevăzută. În mediile care păstrau un substrat tradiţional, precum în satele Olteniei de la sfîrşitul secolului XX, moartea în mediul indiferent al spitalului, departe de casă, fără veghea apropiaţilor şi împăcarea cu ei sînt temute, sînt socotite rele. O întreagă „ştiinţă a morţii“ îl asista acolo pe „cel care trece“. Comunitatea contribuia la pasajul izbutit, se regrupa în pregătirea lui şi în riturile care îi succed (vezi I. Andreesco, M. Bacou, Mourir à l’ombre des Carpathes, 1986). Societăţii tîrziu moderne, în schimb, „îi este ruşine“ de moarte, spune Ariès. Are aversiune faţă de răul fizic şi de neputinţele muribundului, de miasmele trupului, clătinarea minţii, pierderea cuvîntului, gîfîiala suflului. O seamă de instituţii specializate preiau sarcina de a face din moartea individului un eveniment aseptic, repede îndepărtat, aproape refuzat de conştiinţa publică.

Să fie aşadar discuţiile recente o reacţie faţă de indiferenţa societăţii, faţă de „tăcerea apăsătoare“ care s-a instalat asupra morţii? Sau e încă un pas spre punerea ei sub tutelă? Societatea a marginalizat-o. Atunci se socoteşte individul justificat să decidă în privinţa ei, să-şi treacă sfîrşitul printre „drepturile subiective“ oficializate? Dar astfel nu urmează el, în fond, curentul general al „aversiunii“ faţă de urîţenia psiho-fizică a morţii? Nu vrea şi el să expedieze moartea împreună cu „ruşinea“ ei? Nu mă refer la cazurile de persoane care se decid să recurgă la eutanasie din cauza unei teribile suferinţe. Acolo sînt în joc conştiinţa, libertatea, puterile fiecăruia. Mă refer la legalizarea procedeului, care ar face din cazul excepţional o practică acceptată, un posibil „model“.

Dar de ce ne simţim atît de stingheriţi, de „ruşinaţi“ în preajma morţii altuia? Nu poate fi numai repulsia faţă de mizeria ei psiho-fizică. În alte cazuri, cînd există speranţă de viaţă, izbutim să ne-o înfrîngem. Nu e mai degrabă faptul că nu-i putem oferi celui care se apropie de moarte nici un sprijin eficace, nici un sens al actului pe care trebuie să-l străbată singur? Nu avem nici o fărîmă de experienţă proprie în privinţa morţii, ne izbim de opacitatea ei. Ca atare, nu ne permitem să-i dăm muribundului sfaturi, încurajări, „indicaţii de drum“, cum fac religiile şi practicile populare. Ne simţim neputincioşi, ne simţim străini.

Gînditorii nereligioşi iau distanţă faţă de „scenariile trecerii“ pe care le propune credinţa. Pentru ei, moartea şi-ar toci tăişul transcendent în modelul trecerii la o altă viaţă. Teribila nelinişte, grija gravă pe care ea ne-o pune în faţă ar fi redusă aici la un pas „asigurat“. Vladimir Jankélévitch vorbea despre moartea tradiţională, unde decedatul „alunecă într-o lume care nu diferă de cea pămînteană decît prin slăbiciunea ei exponenţială“.

Aşa să fie? Credinţa face pasul morţii lipsit de arzătorul tăiş al grijii, al neodihnitei întrebări? Faptul că, în religii, omul are o statură mai amplă decît în viaţa terestră îi dă putinţa să se asigure pentru dincolo de moarte, să trăiască fără frămîntarea, fără ascuţişul ei metafizic? Nu e chiar aşa.

Cînd „treci dincolo“ – spun textele sacre – rişti să traversezi nu doar o frontieră aflată în interiorul realului. Te pîndeşte expulzarea din întregul real. Asta sugerează anumite imagini biblice tari. Dumnezeu „îşi retrage suflul“ din om, „îşi întoarce faţa“ de la el, îi suprimă comunicarea cu sursa realului. Psalmistul: „Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu şi întorci faţa Ta de la mine?“ (Ps. 87, 15). Ezechia bolnav de moarte: „Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un ţesător care m-ar rupe din ţesătura lui“ (Isaia, 38, 11-13). Nu trecut pe „cealaltă“ faţă a texturii realului se concepe omul. Ci pîndit de riscul de a fi eliminat din ea. Va putea trece sufletul peste prăpastia acestei singurătăţi totale? Există primejdia să se prăbuşească în ea?

În momentul de trecere, ni se sugerează, se joacă marea şansă şi marele pericol al singurătăţii. Fiinţa se află între posibilitatea de a pierde contactul cu Absolutul viu şi posibilitatea de a întări acest contact pînă la intimitate. „Singur rupt de Cel singur“ sau „singur faţă în faţă cu Cel singur“. Biblia marchează la fel de puternic cele două variante. Am citat locuri scripturare ale izolării. Comunicarea, alipirea au un ton la fel de dens: „Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti“ (Ps. 22, 4). Sf. Pavel: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului sîntem“ (Rom., 14, 8).

Se formulează astfel „poarta trecerii“, cu cele două laturi ale sale. Singurătate apăsătoare, dezolată, „contractată“ a sufletului. Singurătate concentrată, orientată, fiindcă fiinţa are – şi se străduieşte să menţină puternic – conştiinţa că e ancorată în Principiul realului.

În faţa morţii proprii, Iisus nu a eludat această poartă. I-a afirmat tensiunea, a experimentat-o. A încredinţat-o tradiţiei creştine. Citînd psalmul 21, 1, El – mult mai bine situat decît e sufletul nostru – îşi strigă izolarea, simţămîntul surpării. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit?“ (Matei 27, 46; Marcu 15, 34). Şi imediat face evidentă legătura insecabilă cu Tatăl. „Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu!“ (Luca 23, 46). Christos străbate victorios această poartă şi trece fiinţa umană prin ea. O reaşază în legătură intensificată cu Polul realului. Dar, împreună cu El, persoana umană face experienţa dublei posibilităţi, a prăbuşirii sau a ancorării. În perspectivă spirituală, creştină ori pur şi simplu umană, moartea e unul dintre momentele mari ale ancorării.

Dacă eutanasia devine o posibilitate acceptată de conştiinţa publică, nu-şi toceşte oare moartea tăişul transcendent? Nu e pusă ea sub tutela individului? La măsura lui? 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: wikimedia commons