Iisus îndeamnă la violență sau chiar este dispus să o folosească cînd va fi în circumstanța adecvată! Dacă vom fi tentați să negăm această afirmație, interlocutorul nostru ne va pocni cu următorul verset din Luca 19, 27: „Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi sugrumaţi-i în faţa mea“.

Nu este nici pe departe singurul verset scandalos. Scoase din text, multe versete sună sinistru: „Nu am venit să aduc pace“ (Mt 10, 34); „Cine nu-și urăște mama, tatăl, copiii și chiar sufletul său nu este vrednic de mine“ (Lc 14, 26). Apoi unele dintre pilde, prin caracterul lor eliptic, par a schița o nedreptate: cele cinci fecioare fără ulei, cărora celelalte le refuză orice ajutor (Mt 25, 1). În cele din urmă, chiar capitolul 19 al Evangheliei după Luca, înainte de versetul citat, conține pilda minelor (monede de aur sau argint) distribuite slugilor, care se încheie cu versetul de speriat „Oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are şi ceea ce are i se va lua“ (Lc 19, 26).

Andrei Pleșu, în Parabolele lui Iisus, argumentează că pentru o bună înțelegere a textului evanghelic e nevoie, dincolo de instrumentele exegezei critice – amplasare în context istoric, comparația variațiunilor textuale și identificarea surselor literare –, de o stare și o relaționare duhovnicească, iar această exigență este înscrisă chiar în text. Cititorul Evangheliei este avertizat că sensul parabolelor nu este să dezvăluie un adevăr fixat în text printr-o formulare univocă, ci să-i dezvăluie cititorului propria stare de spirit, un adevăr din și despre sufletul lui. În această plurivalență a textului se recunoaște chiar metoda pedagogică a lui Iisus din Nazaret, care se adresează în majoritatea situațiilor unui interlocutor anume, chiar dacă sînt de față mai mulți martori, răspunzînd de multe ori unei cereri sau unei interogații, fie formulată de interlocutor, fie anticipată de Iisus. Răspunsul nu-l închide însă pe interlocutor într-o formulă, ci îi lasă deliberat opțiunea lecturii. „Cine are urechi de auzit să audă“ (Lc 8, 8). Discursurile în fața unei mari mulțimi sînt puține, cum ar fi predica de pe munte sau situația în care s-a adresat mulțimii de pe țărm dintr-o corabie sau cele cîteva intervenții în sinagogile din Nazaret și Capernaum, dar chiar și în aceste cazuri formulările sînt de asemenea natură încît să poată fi citite individualizat. Pluralitatea textelor evanghelice păstrează urma acestei metode prin simplul fapt că relatarea se realizează de către un martor, care trece prin filtrul percepției sale cele auzite, deci redă felul în care a auzit el ceea ce a spus Iisus. De aceea parabolele nu sînt identice în cele trei Evanghelii sinoptice (Matei, Marcu, Luca), căci variațiunile indică deja înțelegerea pe care le-o dă ascultătorul. Astfel avem una, două sau chiar trei lecturi înainte ca textul să fie fixat în scris. În Evangheliile redactate de apostolii Matei și Ioan avem lectura lor ca martori sau lectura pe care ei o dau lecturii date de martorul care relatează. În cazul celorlalte două Evanghelii se adaugă lectura evanghelistului ucenic al unui apostol. Înțelepciunea Bisericii primare a constat tocmai în păstrarea acestor variații care atestă metoda pedagogică a lui Iisus, fiecare lectură fiind legitimată de prezența Duhului Sfînt în apostoli și evangheliști după Cincizecime.

Parabola talanților de la Matei și a minelor de la Luca ilustrează principiul lecturii personalizate. Cei doi evangheliști așază parabola în contexte diferite. Matei în grupajul parabolelor eshatologice, Luca în pregătirea intrării în Ierusalim. La Matei, în centru stă numai relația slugii „viclene şi leneşe“ cu stăpînul, la Luca se adaugă relația cu cetățenii care resping domnia stăpînului și îl vrăjmășesc.

Astfel, parabola la Luca nu e introdusă ca o parabolă a împărăției, ba chiar mai mult, nu există nici cea mai vagă indicație privitoare la sensul parabolei. În capitolul anterior, atunci cînd Luca relatează o parabolă, cea a Judecătorului nedrept, al cărei sens nu poate fi extras din context, evanghelistul indică direcția în care trebuie căutat sensul, învățătura despre felul în care trebuie practicată rugăciunea. În versetele 12-27 al capitolului 19, nici nu tîlcuie, nici nu indică tema căreia se subscrie parabola și nici nu desemnează direct un destinatar.

Indiciile trebuie căutate într-un context mai larg. Evanghelistul Luca plasează astfel de indicii minimale și în alte cazuri, cum ar fi parabola vameșului și a fariseului (Lc 14, 7): „și văzînd cum își alegeau cele dintîi locuri“.

În cazul capitolului 19, care începe cu relatarea întîlnirii cu Zaheu, indiciile apar în versetele 7, 10 și 11: „și toți murmurau că la un om păcătos a intrat să găzduiască“, deși le spusese „că pe cel pierdut a venit Fiul Omului să-l caute și să-l mîntuiască“; „și ascultînd ei acestea, Iisus le-a spus pe deasupra și o parabolă, fiindcă El era aproape de Ierusalim, iar ei credeau că Împărăția lui Dumnezeu se va arăta îndată“.

Astfel, pilda omului de neam mare este pe de o parte exegeza la mîntuirea casei lui Zaheu, pe de altă parte răspunsul la o lectură abuzivă pe care o aplică mulțimile în general chemării lui Iisus, din care însă nu sînt excluși apostolii. Apropierea de Ierusalim crește tensiunea politică și bruiază percepția mesajului hristic. De aceea Iisus aplică un corectiv, indicîndu-le de fapt impasul în care i-ar duce logica pe care o dezvoltă ei. Și „ei“ sau „toți“, cum spune în v. 7, rămîne în mod special vag fiindcă îi privește și pe apostoli fără a vrea să-i incrimineze în mod special. Impasul este violența generalizată și devastatoare. Presiunea lecturii politico-mesianice în gîndul și sufletul apostolilor este denunțată de Luca și în capitolul 9, v. 51-56, unde Ioan și Iacov vor să cheme foc din cer, ca în vremea lui Ilie, asupra unui sat din Samaria, care îi izgonește pe cînd mergea Iisus spre Ierusalim. Din nou, „Ierusalimul“ tulbură mințile. De aceea Iisus „întorcîndu-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sînteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mîntuiască“.

Astfel, parabola omului de -neam mare, care „s-a dus într-o țară-ndepărtată ca să-și ia domnie și să se întoarcă“, este o reprezentare a lecturii pe care o aplicau lui Iisus chiar în acel moment ascultătorii lui. Ei așa voiau să-l vadă pe Iisus. Acestei lecturi politico-mesianice i se opune azi nu numai bunul-simț, ci chiar hristologia mărturisită de creștini de-a lungul secolelor. Dacă „omul de neam mare“ ar fi Iisus s-ar descrie aici o relație subordonatoare între Tatăl și Fiul, întrucît stăpînul îndepărtat acordă unui subaltern al său autoritate asupra unui teritoriu particular. În Evanghelia de la Matei (28, 18), Iisus spune despre Sine că I-a fost dată „toată puterea în cer și pe pămînt“, deci nu parțial și vicarial, ci echivalentă și coextensivă cu a Tatălui. Monarhia lui Iisus nu intră în concurență nici cu puterea lumească, după cum știm și din ispitirea lui Iisus în deșertul Carantaniei și din dialogul cu Pilat din Pont în Evanghelia după Ioan. Domnia omului de neam mare este o caricatură a Împărăției lui Dumnezeu. Mesianismul politic este această caricatură. Nu numai că nu este universală domnia primită, ci se negociază la concurență cu cetățenii țării respective, care se plasează cu cel care caută domnia într-o relație de opoziție. Faptul că parabola s-ar fi putut inspira din călătoriile istorice ale lui Irod cel Mare sau Arhelau la Roma pentru a-și asigura domnia în fața altor competitori nu face decît să sublinieze ironia comparației cu Împărăția lui Dumnezeu.

Astfel, sugrumarea vrăjmașilor, între care se înscria în mintea celor care murmurau și agentul fiscal Zaheu, nu este pusă de evanghelistul Luca în contextul judecății eshatologice, ci al urcării la Ierusalim, acolo unde nu un domn oarecare, ci Împăratul cerurilor va primi tratamentul pe care cei care nu aveau încă urechi de auzit îl gîndeau pentru vrăjmași. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: Luca Evanghelistul, wikimedia commons