Dar se potrivesc ele? La prima vedere s-ar părea că nu. Ironia ia distanţă (faţă de un fenomen, o concepţie, un mod de gîndire). Pe cînd credinţa presupune ataşament puternic, absolut. Ironia trage gîndul, viziunea înapoi, minează ceea ce în ele e construcţie bombastică, monumental facil. Le raportează răsturnat la măruntul de aici. Se bazează pe un „contrast descendent, deflaţionist“ (Jankélévitch), „dezumflător“. Credinţa, în schimb, e înaintare, elan către un pol prea îndepărtat. Pe urmă, ironia pune în criză afirmaţia, regimul afirmativ; introduce subtil un dubiu dizolvant, fără a aşeza în loc o altă formulare explicită. Te lasă în inconfortul nelămuririi, în cîmpia interogativităţii. Credinţa îţi dă repere suprem ferme, imunitate faţă de îndoială. În sfîrşit, ironia zîmbeşte, mizează pe atingerea uşoară a aluziei, pe jocul vorbei de duh. Se potriveşte ea cu gravitatea credinţei, cu seriosul ei?

Credinţa să refuze prin urmare ironia, să nu aibă ce face cu ea? Chiar aşa să fie? Cînd ne luăm drept experţi ai credinţei, cînd decretăm concepţii şi practici religioase obligatorii, ca şi cum am avea absolutul la degetul cel mic, nu ar fi bună puţină autoironie? Undeva, în Frică şi cutremur, Kierkegaard spune că tot capitolul 6 din Evanghelia după Matei recomandă ironia, are tonul ei.

În parabola crinilor cîmpului şi a păsărilor cerului (Matei, 6, 25-34), Iisus pune credinţa în chestiune, o stîrneşte să se judece pe sine, să se întrebe despre calitatea ei. Nu procedează însă „afirmativ“, nu defineşte, sermonizant, credinţa în varianta ei ideală. Acel reper rămîne inexplicit, necircumscris; e sugerat prin simbolismul firii celei mai mărunte. Iisus se ocupă de varianta foarte comună a credinţei: cea instalată, mulţumită de ea însăşi, compunînd „omeneşte“ cu grijile temporalităţii. Pe care o tratează „deflaţionist“. Florile sălbatice şi zburătoarele par a fi mult mai capabile de detaşare decît noi, par să aibă în „mod natural“ credinţă, să se încredinţeze de la sine Creatorului. Pasajul e celebru prin prospeţimea lui poetică: „Luaţi seama la crinii cîmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba cîmpului, care astăzi este şi mîine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?“

În ce stă ironia? În sugestia unei ierarhii răsturnate? Iisus asta indică: omul, menit centralităţii, se dovedeşte, în general, puţin demn de ea; natura apare drept un mai bun partener al Creatorului. Credinţa, apanaj al conştiinţei vii, încordate, în mers, e mai bine exprimată de vietăţile negînditoare, cărora nu le e dat să-şi depăşească starea. Ni se sugerează oare că varianta comună, cvasi-unanimă de credinţă e mai strîmtă, mai străină de infinit decît e splendoarea repede trecătoare a pajiştii? Sau e vorba despre plasticitate? Crinii şi păsările îşi primesc fără probleme strălucirea, în vreme ce sufletul e puţin sensibil, greoi, nereceptiv la modelajul divin? Ori ni se spune ceva despre posesivitate, despre credinţă concepută ca achiziţie de care sîntem siguri, pe care o administrăm după norme prea terestre? Sau se face aluzie la insensibilitatea noastră faţă de simbol, faţă de seminţele de sens pe care le cuprinde imediatul, la incapacitatea noastră de a le transpune vertical? „Contrastul deflaţionist“ joacă în multe direcţii.

Ironia stă, poate, în faptul că omul, unica fiinţă dotată cu posibilitatea credinţei, nu-şi „realizează“ în genere această nobilă singularitate. În fiecare există potenţialitatea ei, dar foarte puţini o actualizează semnificativ. Iisus ar fi vrut să se adreseze unor credincioşi şi întîlneşte, rare fiind excepţiile, „puţin credincioşi“ care nu au dubii că sînt „drept credincioşi“. Stăm în genere prost cu detaşarea, cu raportul între temporalitate şi prezentul polar, cu maleabilitatea interioară, cu examinarea necomplezentă de sine, cu hermeneutica spirituală a imediatului. Parabola ne arată că nu prea înţelegem credinţa, că e cazul să-i cercetăm mai alert, mai lucid, pretenţioasa calitate.

Dar nu sînt mai toate parabolele christice procedeu „ironic“? Andrei Pleşu (Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste) menţionează că ele nu urmăresc ceea ce genul respectiv îşi propune îndeobşte, anume să expliciteze înţelesul unei teme opace, să producă pe seama ei afirmaţii precise, lămuritoare. Iisus inversează funcţiunea parabolei. Parabola christică adînceşte interogativitatea, nu o rezolvă. „«Credeţi că aţi înţeles?» − sună, socratic, întrebarea lui Iisus. «Atunci am să vă spun o poveste. Veţi vedea că n-aţi înţeles cum trebuie»“ (op. cit., p. 32). Parabola christică te dislocă, te atrage pe drumul înţelesului, te stîrneşte să porneşti pe el.

Cea de mai sus frapează prin frumuseţea imaginii, prin tensiunea ei mobilizatoare, nu intenţionează să-şi amuţească interlocutorul, îl îmbie să devină partener de dialog, călător împreună cu ea pe calea sensului. De altfel, ironia socratică, ironia în genere e binedispusă, binevoitoare faţă de interlocutor, îl creditează cu capacitatea înţelegerii. Nu te lasă să te opreşti în loc, blocat de exteriorităţi, de afirmaţii limitative, de concepte sau imagini în care un „dincolo“ nu transpare. Ea poate uni limpezimea şi elanul interiorităţii. Poate lucra în intelectualii contemplativi şi în veneraţia populară.

Iată, de pildă, o evocare a Părintelui Scrima privind grupul de la Antim: „acel loc era locul unei deschideri spre altă lume, deja prezentă: fără emfază, fără miraculisme; eram toţi destul de lucizi, ironici… şi mai ales dotaţi cu discernămînt, ceea ce era foarte necesar dată fiind confuzia, destul de cunoscută, care se manifesta în domeniul credinţei şi continuă să se manifeste şi astăzi…“

Dar iată şi un caz de veneraţie populară, ţinînd de budismul birmanez (G. Rozenberg, „L’invraisemblance du surnaturel“, Archives de sciences sociales des religions, 145/ 2009). În acel spaţiu e răspîndită credinţa că oameni care au atins înalte grade spirituale îşi întîrzie intrarea în vidul ultim pentru a reveni benefic printre cei de aici. Un cult a patru dintre aceşti weikza a luat amploare acum cîteva decenii într-un sat birmanez. Apariţia periodică a acestor fiinţe „supranaturale“ − zbor, ubicuitate, daruri care cad de sus – este reprezentată/actualizată de adepţii cultului, care furnizează fructele-daruri, asigură posibilitatea apariţiei la înălţime a oficiantului-suport etc. Rozenberg a constatat că, deşi conştienţi de scenografia evenimentului, credincioşii nu sînt mai puţin convinşi de eficacitatea apariţiilor. Unii dintre adepţii cei mai participativi fac haz de elementele neverosimile, fără a pune la îndoială prezenţa reală a personajelor. Disting aşadar între reprezentare şi ceea ce o transcende, iau neverosimilul ca simbol al inserţiei supranaturalului în natural. O fac cu distanţa ironiei, cu bună dispoziţia ei.

Pînă la urmă, s-ar spune că, în credinţă, nu strică un strop de ironie, mai ales de autoironie: faţă de starea noastră interioară, faţă de concepţia pe care o avem despre credinţă. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: Vladimir Jankélévitch, wiki