Gest politic brutal, totuşi „politic“ – „gîndit“ ca pas spre rezolvarea conflictului israelo-palestinian? Asta e decizia lui Donald Trump de a recunoaşte Ierusalimul drept capitală a statului Israel? Sau toană de Goe planetar? Un dat cu piatra în apele atît de tulburi care amestecă, de o parte şi de alta, revolte, războaie, atentate, invazii, exod, nesiguranţă şi mereu împotmolite, mereu reluate negocieri ajungînd totuşi, foarte lent, la mutuala recunoaştere a celor două state şi, e de sperat, la înţelegere într-un teritoriu împărţit? Din 6 decembrie, comentatorii numără stropii de risc şi de tensiune stîrniţi de gestul lui Trump.

El îi revoltă pe palestinieni, îndepărtîndu-i de dispoziţia negocierii. Aţîţînd spiritele, minează începutul de acord între Mahmud Abbas şi Hamas, care ar da ceva mai multă coerenţă statului palestinian. Irită ţările arabe; chiar cele apropiate de SUA au votat condamnarea, larg majoritară, a declaraţiei la ONU. Fragilizează poziţia acelor israelieni care pledează pentru concordie. Dă de pămînt cu stăruitoarea politică de îndemn la negociere dusă de SUA, unde, deşi Congresul a votat în 1995 o lege favorabilă recunoaşterii Ierusalimului drept capitală israeliană, preşedintele a amînat mereu să o aplice. Nesocoteşte poziţia comunităţii internaţionale care susţine că cele două state au să-şi stabilească singure, prin negociere, capitalele. În sfîrşit, declaraţia dă apă la moară extremiştilor, fie ei religioşi sau politici: de la dreapta dură israeliană la fundamentaliştii islamici. Istoricul Jean-Pierre Filiu (Le Monde, 10 decembrie 2017) vorbea despre „un nesperat cadou pentru Daesh care, în retragere pe o mulţime de fronturi, îşi va putea înnoi propaganda şi recrutarea în numele pretinsei apărări a unui loc sfînt al islamului“.

Aici stă, evident, dificultatea chestiunii. Ierusalimul nu e doar un loc sfînt al islamului. Nici doar al iudaismului. E un înalt loc sfînt al evreilor, creştinilor şi musulmanilor, un centru pentru toate trei religiile. Iar pe sfinţenia lui puternică şi plurală se construiesc – ori se legitimează – identităţi naţionale şi politici. Plural în sfinţenia lui, Ierusalimul înnoadă de asemenea religia, identitarul, politica, ideologia.

Oraş-simbol al păcii pentru religiile monoteiste, el nu încetează să fie locul lor de înfruntare, de revendicare exclusivă, de impunere a celui mai puternic. Există, desigur, momente de anumită convivialitate. (În 638, califul Omar intră ca pelerin în Ierusalimul cucerit și e invitat de patriarhul Sofronie să se roage în biserica Învierii. Omar declină invitaţia fiindcă, spune el, musulmanii ar fi tentaţi, datorită rugii sale, să transforme biserica în moschee. O seamă de conducători musulmani îngăduie pelerinajele şi stabilirea în oraş pentru membrii celorlalte religii. În 1229, Frederic II de Hohenstaufen întreprinde o singulară cruciadă diplomatică: prin acordul cu sultanul ayubid Al-Kamil, Ierusalimul e, pentru un deceniu, deţinut de creştini.) Dar aceste momente se ţes pe o pînză continuă de tensiuni, de acceptare căznită a celuilalt, de suspiciune gata să erupă.

În ce priveşte Ierusalimul, oamenii au, se pare, alt proiect decît Dumnezeu. Istoria amenajează cetatea cu prea puţină atenţie faţă de modelul ei ceresc.

Nu că, în modernitate, vocile bunăvoinţei ar lipsi. Martin Buber şi Gershom Scholem, membri ai Brit Shalom („Asociaţia pentru pace“), mai recent Amos Oz şi grupul iniţiativei de la Geneva sînt printre ele. Dar israelienii şi palestinienii care pledează pentru coexistenţă demnă nu au destulă audienţă ca să încline balanţa către pace. Tot pentru „pace în Ierusalim şi în toată Ţara Sfîntă“ se ruga Papa Francisc de sărbătoarea Naşterii Domnului, după ce în repetate rînduri îşi declarase îngrijorarea faţă de gestul lui Trump şi speranţa în reluarea dialogului. Oraş sfînt şi Ţară sfîntă pentru evrei, creştini şi musulmani. Dar unde nu credinţele în convergenţă către Acelaşi predomină. La Ierusalim, Dumnezeu mai are de aşteptat colaborarea partenerilor tereştri.

E „lupta“ pentru Ierusalim de natură religioasă?

Da, fiindcă din sacralitatea locului se hrăneşte dorul de a ajunge acolo, de a-l avea drept capitală-simbol, de a-i fi locuitor. Nu, totuşi, căci sacralitatea lui stîrneşte pofta de a-l poseda, de a-l ocupa exclusiv sau autoritar. De sacralitatea lui se folosesc politica şi ideologia cînd injectează în planurile lor sîngele tare al absolutului. Iar asta e o foarte periculoasă confuzie de planuri. Ideologia şi politica, materii ale contingentului, îşi arogă la Ierusalim tonul înalt al transcendenţei, al dreptului suprem. În 1980, Knesset stabileşte, prin lege fundamentală, Ierusalimul drept capitală „eternă şi indivizibilă“ a Israelului. „Ierusalimul este capitala eternă a Statului Palestinei şi nu e de vîndut pentru miliardele americane“, declară de partea sa, după episodul Trump, purtătorul de cuvînt al Preşedinţiei palestieniene. Evrei religioşi sau laici, palestinieni religioşi sau laici par să aibă la dispoziţia lor „eternitatea“. În planul zdruncinat al istoriei îşi arogă stabilitatea inalterabilă a transcendenţei. Cele două state, cu un destin aşa de accidentat de-a lungul timpurilor străvechi şi recente, pretind că-şi au capitala în Ierusalimul ceresc. A lua „eternitatea“ în slujba statului, a lua absolutul în slujba politicii naşte mereu exclusivism, naşte autoritarism, diminuare a celuilalt: religios, etnic, cultural. În plus, e o perspectivă brutal nerealistă, falsă.

E nevoia de Ierusalim religioasă? Da, căci toate trei religiile îşi au aici înaltele locuri de veneraţie, de rugă, de pelerinaj. Totuşi, credinţa are aici o penumbră, are aici o revendicare, îşi aşteaptă aici o împlinire. Cu nobile excepţii de ecumenism, fiecare religie îşi vede aici de-ale ei. Fiecare se roagă lui Dumnezeu ca şi cum i-ar fi singurul partener. Ierusalimul aşteaptă încă să-i fie recunoscută, să-i fie practicată universalitatea. Aşteaptă ca cele trei religii să-şi recunoască, să şi practice convergenţa către acelaşi Unu, să-i vadă chipul în toate fiinţele umane. Andrei Pleşu vorbea într-un articol recent despre cei „trei crai de la Răsărit“ prin care tradiţia creştină marchează menirea de universalitate a cetăţii. În preajma ei, Christos află prima recunoaştere de la trei străini din Răsărit, care îl recunosc dinăuntrul tradiţiei lor. Credinţa nu-i poate limita lui Dumnezeu propria, suverană, universalitate, nu-i poate interzice celelalte revelaţii de Sine. Ea se adresează unei inimi sensibile la Acelaşi transcendent, care se comunică pe diferite căi. În textul „Ierusalim, cetate unică şi universală pentru cele trei religii monoteiste“, părintele André Scrima vorbea despre „intersemnul“ care le solicită pe toate trei: ele „par a fi în-tîrziat prea mult să trăiască şi să înţeleagă, în termeni creatori şi fără îndoială eliberatori, ceea ce, din inima credinţei proprii, le-ar fi îngăduit să recunoască în celălalt: partea însăşi a Dumnezeului celui viu“.

De-a lungul tensiunilor şi al istoriei, cetatea aşteaptă încă să ne cultivăm simţul pentru universalitatea ei… 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.