La Cluj, în biserica parohială ortodoxă „Schimbarea la Față“ de pe Bulevardul Eroilor, în centrul orașului, vizitatorul este întîmpinat de una dintre cele mai neașteptate compoziții.

Construită la inițiativa vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu după ce ortodocșii au părăsit vechea biserică avînd același hram, catedrală episcopală greco-catolică înainte de 1948, lăcașul de cult actual s-a dorit să se constituie într-un spațiu al reconcilierii. Așa am ajuns, treptat, să propun aducerea împreună a unui artist ortodox și a unuia catolic. Susținută de expertiza unor teologi de talia Părintelui Ioan Ică jr. sau a unor istorici de artă precum academicianul Marius Porumb, ideea avea să se concretizeze într-un iconostas de românul Silviu Oravitzan și într-o frescă în mozaic de iezuitul Marco Ivan Rupnik. Acesta din urmă avea să se inspire substanțial și normativ din geometria primului, rezultatul fiind fabulos.

Iconostasul lui Oravitzan reprezintă o întreită provocare. Prima este la nivel vizual prin jocul multiplu al volumelor care face să iasă, pe rînd, sute de cruci săpate în grosimea lemnului. Din simplu perete de icoane, un fel de tablă didactică în clasa liturgică, iconostasul redevine o perdea de lumină. Mai mult, el se desparte de obişnuita alcătuire de inspiraţie barocă, grea, plină de vrejuri, de detalii care nu spun nimic, ilustrînd doar groaza de gol. Am tot spus-o: ortodoxia, nu doar românească, a preluat şi integrat prost barocul, aşa cum tot artificial, neorganic, a preluat şi elemente neoclasice. Rezultatul a fost înstrăinarea masivă de propria simbolistică şi cedarea în faţa decorativului, a butaforiei.

A doua provocare o reprezintă trecerea firească de la estetic la teologic. Repunerea iconostasului în funcţia lui originară de perdea de lumină, iar nu de paravan, înseamnă recuperarea unui alt tip de dialog între altar şi restul spaţiului sacru. Uitîndu-ne spre altar, ne curăţăm privirea ca atare, trecînd-o prin filtrul orizontului zilei fără înserare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Icoanele, pronunțat ținute pe fond ultramarin – sugestie a lapisului folosit abundent de bizantini –, se topesc în auriul iconostasului, accentuînd rolul icoanei de fereastră spre cer. Nu se putea aduce un omagiu mai convingător Schimbării la Faţă a Domnului Hristos, așa cum nu cred că se putea ilustra mai bine teologia palamită a luminii necreate.

În fine, a treia provocare este de natură social-teologică sau etică. Opţiunea pentru geometrie, pentru liniile clare, nu este doar o revenire la vizualul bizantin şi chiar protocreştin, ci în egală măsură o scoatere la suprafaţă a rolului organizator al credinţei. Nu întîmplător un topos central în viziunea Sfîntului Maxim Mărturisitorul este faptul că omul reprezintă parte a lumii (microcosmos) și sinteză a acesteia (macrocosmos) deopotrivă. Asumată şi trăită zi de zi, între momentele liturgice şi cele să le numim obişnuite, credinţa îndeamnă astfel la rînduială, la respectarea unor principii, la recunoaşterea ierarhiilor spirituale, la cuviinţă, la discernămînt. Adică la opusul relativismului, al poziţionării călduţe, sulfuroase, toxice.

În orizontul Centenarului de anul viitor, biserica din inima Transilvaniei poate reprezenta sintaxa și altor mesaje pe cît de aparent lipsite de conținut – cum sînt de regulă înțelese actele simbolice –, pe atît de concrete prin consecințele lor. Un mesaj esențial: unitatea nu poate fi consolidată decît prin reconciliere, prin politici inclusive, deschise, capabile să îi ferească pe majoritari de excese festiviste, iar pe minoritari de complexe sectare, infertile. Un altul, adiacent: așezată și construită pe mai multe frontiere culturale – de la cea generică dintre Occident și Orient pînă la cea concretă dintre spațiul catolic și protestant și lumea ortodoxă –, România este o țară profund europeană, un bun exemplu de solidaritate compusă din loialități plurale. 

Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.