În mod paradoxal față de ceea ce a devenit creștinismul istoric, Iisus din Nazaret nu a avut succes la comunități. Interacțiunea lui este majoritar axată pe relația cu indivizi, ucenici și ucenițe, păcătoși sau păcătoase, bolnavi sufletește
și/sau trupește. Eventual îi reușește întîlnirea cu grupurile adunate ad-hoc, cei 5000 de bărbați adunați în pustie să-l asculte, mulțimile care-l caută pentru însănătoșire, deși toți aceștia vin în nume individual și formează pe o perioadă scurtă un grup uman, eventual o comunitate (și aici mă refer la comunitatea Apostolilor). În schimb, comunitățile istorice Îl resping: Nazaretul l-a alungat (Luca 4, 29), Capernaum, Horazin și Betsaida sînt mai jos decît Sodoma și Gomora (Matei 11, 20-23); fariseii, saducheii și cărturarii nu numai că Îl iscodesc cu neîncredere și se indignează de minunile Lui, ci chiar caută să-L omoare, că e „mai de folos să moară un om pentru popor, decît să piară tot neamul“ (Ioan 11, 50), în cele din urmă întregul Ierusalim, după un simulacru de primire triumfală, îi dorește moartea. Singura excepție este Sychem-ul, cetatea de origine a femeii samarinence întîlnită la Fîntîna lui Iacob, care Îl invită să rămînă printre ei, bazîndu se însă nu pe un contact personal cu Iisus, ci pe mărturia femeii. Gadarenii sînt undeva la mijloc. Nici nu îndrăznesc să-l alunge cu violență, nici nu-și doresc să rămînă la ei. În mod neverosimil pentru o societate bazată pe relații de forță, gadarenii vin să-l roage pe Iisus să plece de pe meleagurile lor. Ce zace în spatele acestei ciudățenii?

Dar minunea din ținuturile gadarenilor începe chiar cu faptul că nimeni nu a cerut o. Iisus intră pe meleagurile lor din proprie inițiativă și fără să existe nici o solicitare, nici de a veni, nici de a vindeca pe cineva. De regulă, acțiunea taumaturgică a lui Iisus este solicitată fie de cel în cauză, fie de părinții, rudele sau prietenii lui. În cazul gadarenilor, cei care se sesizează de anomalia prezenței lui Iisus sînt chiar demonii: „Iar văzîndu-L de departe pe Iisus, a alergat şi s-a închinat Lui“, în mod evident nu demonizatul din conștiința sa sănătoasă, ci chiar demonul. „Şi strigînd cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti.“ Și dialogul este purtat în continuare exclusiv cu demonul, oferind o mică fenomenologie demonică. Se numește legiune, fiindcă nu e unul, ci sînt mulți, și se teme să nu fie chinuit, mai cu seamă să nu fie trimis în abyssos (nu orice fel de adînc, ci chiar locul fără fund, Luca 8, 31). După ispitirea în deșert este cea mai intensă întîlnire dintre Hristos și lumea demonică. Și de parcă ar îndulci cumva sentința, demonii cer permisiunea de a intra într-o turmă de porci. Foarte scurtă satisfacția, însă, fiindcă turma se precipită de pe vîrful unei stînci în mare. Miza pare, de altfel, mai degrabă paguba pe care demonii se bucură s-o producă gadarenilor. Două mii de porci nu sînt o turmă aflată din întîmplare în zonă, ci, prin dimensiune, principala industrie a gadarenilor (aceasta poate fi semnificația preciziei contabile cu care ne informează evanghelistul Marcu 5, 13). O asemenea pagubă chiar poate pune în pericol veniturile și chiar sursa de hrană a populației dintr-o cetate de mici dimensiuni. De altfel, consecința este ieșirea întregii cetăți în întîmpinarea lui Iisus (Matei).

Privitor la demonizat, Luca ne spune că „de multă vreme“, „de mulți ani“ se afla în acea stare, iar Marcu ne spune că „de multe ori“ era legat în obezi și lanțuri și iarăși le sfărîma. Aici putem vedea fie o exagerare retorică, ceea ce omoară textul, sau urma unui ritual repetat periodic: demonizatul era prins, legat, lăsat să se zbată pînă rupea obezile, ca să fugă din nou în pustie. René Girard identifică în mod limpede un ritual de țap ispășitor. Demonizatul era un paratrăsnet al comunității, el se încărca de „dracii“ comunității, la propriu și la figurat, și fugea cu ei în pustie. El răsturna, de asemenea, ordinea unei societăți sănătoase, care desparte viii de morți, polis de necropolis, și își făcea sălaș în morminte. Identificînd în această răsturnare esența creștinismului, sfîntul Antonie și-a început asceza sălășluindu-se în morminte. Împreună cu René Girard, putem admite că demonizatul avea o funcție socială. La Matei și Luca, fragmentul despre gadareni încheie o serie de minuni în care Iisus poruncește și duhurilor, și stihiilor. Sutașul, a cărui slugă este vindecată de la depărtare, chiar evocă principiul de funcționare militar în care porunca celui mai mare este îndeplinită în cascadă ierarhică de cei care sînt sub ascultare. Duhurile i se supun în același fel lui Iisus.

Mai este un detaliu care scoate în evidență fragmentul, călătoria peste Marea Tiberiadei de la o extremitate la alta (de la Capernaum, unde era casa lui Petru, la Gadara) în-tîmpină opoziția stihiilor, căci se ridică o furtună atît de puternică încît Apostolii se sperie că se vor îneca și Îl trezesc pe Iisus dintr-un surprinzător de liniștit somn pentru a I expune gravitatea situației, iar El îi ceartă pentru necredință. Furtuna stăpînită prin cuvînt este simbolul depășirii unei frontiere etnice și religioase. Două ieșiri întreprinde Iisus din spațiile tradițiilor ebraice (Galileea, Samaria, Iudeea) către Tir și Sidon și către regiunile gadarenilor și gerasenilor (sau gherghesenilor). Acestea indică dimensiunea universală a misiunii hristice, iar în cazul Gadarei pune în opoziție radicală logica comunității și pe cea a individului. Întîlnirea lui Iisus se petrece pe drumul spre Gadara (Matei), demonizatul vine în întîmpinarea lui Iisus (Marcu), turmele de porci sînt acompaniate de un număr corespunzător de paznici, iar scena se încheie cu o delegație numeroasă (toată cetatea, ne spune Matei), care îl roagă pe Iisus să părăsească regiunea lor. Marcu descrie teroarea care îi cuprinde pe gadarenii care au venit să vadă ce s-a întîmplat: anume însănătoșirea demonizatului. Ceea ce văd ei în primul rînd este abolirea mecanismului țapului ispășitor. Cine mai ține în frîu dracii acum? Dar demonii mai dezvăluie ceva gadarenilor, că Cel care venise pe meleagurile lor era mai puternic decît ei și că era Fiul „Dumnezeului Celui Preaînalt“, exact titlul divnității căreia îi slujea Melchisedek, cel mai sus situat într-o ierarhie a puterilor spirituale. Perplexitatea gadarenilor se naște din întrebarea: cum gestionezi înfrîngerea unei divinități poliade? Cum organizezi societatea cu o autoritate spirituală care pune integritatea mentală a unui individ mai presus de buna funcționare economică și politică a unei comunități?

Gadarenii cer un timeout, nu sînt furioși, ci blocați de revelația pe care o înțeleg perfect, dar nu știu cum s-o folosească în plan social. Cheia este dată în completarea fragmentului cu dialogul, de data aceasta, dintre Iisus și fostul demonizat. Acesta din urmă vrea să rămînă lîngă Iisus, așa cum își dorise și Petru să rămînă pe Muntele Taborului. Iisus însă îl trimite în patria sa și la ai săi pentru a le spune cît bine i-a făcut lui Dumnezeu. Mecanismul de instalare a noii revelații are nevoie de o mijlocire fragilă de la om la om. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons