În 1940, Gheorghe Brătianu publica un răspuns la capitolul involuntar provocator al istoricului francez Ferdinand Lot din marea sa sinteză Les Invasions barbares et le peuplement d’Europe, preluînd titlul capitolului respectiv „O enigmă și un miracol istoric: poporul român“ pentru propria-i publicație. Broșura ingenioasă a marelui istoric român a îndreptat dezbaterea istoriografică asupra etnogenezei românești către miza geopolitică implicită în confruntarea cu istoriografiile naționaliste ale vecinilor care îi trimiteau succesiv pe români către alte orizonturi geografice, reale sau imaginare. Or, comunitățile romanizaților dăinuind peste secole erau mărturia vie a avanposturilor civilizației europene. Această viziune istoriografico-politică dădea toată miza dezbaterii despre autohtonia românilor pe întreg arealul balcano-carpatic. Dar urmau întrebările care ne preocupă pînă azi: care sînt cauzele surprinzătoarei unități lingvistice pe un spațiu atît de vast? Cum se explică admirabila ironie a istoriei ca, la peste un mileniu după înfrîngerea Imperiului Roman în peninsula balcanică (prăbușirea limes-ului dunărean în 602), în această regiune să răsară încă o dată o Romanie? Descoperirea romanității sud-est europene (sudul și nordul Dunării deopotrivă) de către istoriografii bizantini, apoi de către erudiții Renașterii, deschidea o dezbatere aprigă nu atît asupra realității acestei populații, cît asupra statutului ei social și politic. Începînd cu Kekaumenos, romanitatea lingvistico-etnică a vlahilor a fost privită cu lupa deformantă a unei romanități politice, cea grecofonă în cazul acesta, romaiosyne, și prin urmare aruncată în zona unei umanități decăzute, barbarizate. A fi roman înseamna, pentru Kekaumenos, civilizația urbană și cosmopolită, care se regăsea în puținele orașe ale Imperiului și cu precădere la Constantinopol.

Statele medievale europene, răsărite din ruinele Imperiului Roman antic imediat după refluxul imperiilor stepei, s-au construit pe memoria politică a Imperiului. Roma s-a reinventat în primul rînd la Con-stantinopol atît de bine încît, după un mileniu, o populație prepon-derent anatoliană, cultural elenică, să adopte numele de roman și ideea de romanitate în denumirea unei i-den-ti-tăți religioase cu accente etno-lingvistice. Este vorba de numele cu care se identificau bizantinii: rhomaioi. Și la Aachen s-a reinventat Roma, dînd naștere unui Imperiu Roman de na-țiune germană, iar mai tîrziu, sub forme republicane sau monarhice, regăsim ideea romană în spatele întregii reflecții politice a modernității de la Dante, trecînd prin Machiavelli, pînă la Mon-tesquieu și ideea imperială napoleoniană. Nici răsăritul Europei nu întîrzie să formuleze ideea celei de a treia Rome, a unei succesiuni sau continuități imperiale în raport cu Constantinopolul, fie că vorbim de ocurența mai puțin cunoscută și fragilă istoric de la Tîrnovo sau de cea mai celebră și mai durabilă de pe Moscova. Dar ce te face roman în afara Romei de pe Tibru? Intră în discuție succesiv diverse criterii, cel geografic, cînd teritoriul revendicat coincide parțial cu cel al Imperiului Roman, cel religios, făcînd din creștinism esența romanității, cel de formă politică, făcînd din monarhia de drept divin expresia supremă, în cele din urmă cel lingvistic, făcînd din latină sau greacă indiciul apartenenței la civilizație în opoziție cu barbaria. Acest prestigiu inițial al limbilor imperiale a produs teoria medievală a limbilor sacre ale creștinismului. În estul Europei, liberalismul lingvistic al misionarilor bizantini din secolele IX-X a dus, în mod paradoxal, la apariția celei de a treia limbi sacre, slavona.

Limbile vernaculare s-au ridicat la rang de limbi politice tot în Occident în contextul competiției dintre două tipuri de monarhii, laică și bisericească. Roma era de-acum simbolul puterii pontificale prin excelență, iar emanciparea politică a monarhiilor din vestul Europei s a servit și de vernacularizarea lingvistică (edictul lui Francisc I, regele Franței, despre obligativitatea exercitării justiției în limba franceză). Confruntarea dintre limbile sacre sau limbile de prestigiu cultural și limbile vernaculare este un fenomen social propriu-zis. Limbile vernaculare sînt stindardul noului grup social care pătrunde pe scena istoriei în vremea Renașterii, burghezia, și care a dus la estomparea politică a ideii romane. Dar cazul limbii române intersectează într-un fel foarte aparte cele două logici, este deopotrivă manifestarea unei noi realități sociale și revendicarea paradoxală a ideii imperiale romane. Acest al doilea aspect este cu atît mai pregnant cu cît cîțiva din marii promotori ai limbii române în secolul al XVII lea sînt ei înșiși alogeni, Vasile Lupu, mitropolitul Dosoftei, Șerban Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanul. Suprinzător este faptul că limba română irumpe deodată, năvalnic, în cancelarie și istoriografie, cuprinzînd însă foarte repede și spațiul Bisericii, pornind de la predică (Cazaniile) și literatura hagiografică spre cult și teologie. Ce a determinat domnii și mitropoliții acestei epoci să se implice atît de puternic în promovarea transferului cultural spre limba română? Două circumstanțe similare din secolele următoare ne ajută să identificăm o cauzalitate identică. Elenizarea Principatelor în secolul al -XVIII-lea și franțuzirea clasei politice după Unire. Ambele limbi au fost, la rîndul lor, vectorul unei reorientări politice de substanță.

Contextul deceniilor patru și cinci din secolul al XVII-lea în Moldova, în care se produce explozia culturală românească prin Cronica lui Grigore Ureche, Cărțile românești de învățătură patronate de Vasile Lupu (anume Cazaniile mitropolitului Varlaam și Pravilele împărătești), Pravila de la Govora și Îndreptarea legii a lui Matei Basarab trebuie să ne dea cheia acestui fenomen (mai trebuie amintite și celelalte tipărituri în limba română ieșite din tiparnița de la Iași în același deceniu: în 1644, „Şiapte taine a besearicii“; în 1645, „Răspunsuri la catehismul calvinesc“, redactate de Mitropolitul Varlaam).

Cel mai important element este confruntarea religioasă a Răsăritului creștin cu fenomenul european al Reformei și Contrareformei, care a produs pendularea prelaților patriarhiei ecumenice între cele două creștinisme occidentale, în funcție de influența politică a acestora în Imperiul Otoman. Consecința acestor presiuni ale creștinismului occidental este reînvierea uniatismului, conceput și ca instrument de combatere a coluziunii dintre Reformă și creștinismul oriental, dar și corolar al extinderii teritoriale a Imperiului Roman de națiune germană sau a regatelor catolice. Reconstrucția identității ortodoxe din regatul Poloniei după proclamarea unirii de la Brest (1596) în jurul cîtorva mari aristocrați ruteni, al negustorilor levantini din Lvov și al principilor moldavi din familia Movilă și-a găsit figura tutelară în marele mitropolit al Kievului, Petru Movilă. Or, particularitatea acțiunii apologetice a lui Petru Movilă în fața uniatismului, dar și a Reformei, constă în promovarea limbii latine ca instrument intelectual în formularea identității ortodoxe. Sensul general al acțiunii lui Petru Movilă este preluat și continuat de Vasile Lupu prin convocarea sinodului de la Iași (1642, în care este promovată Mărturiserea de Credință a lui Petru Movilă) și, astfel, tematica apologetică devine centrală acțiunii politice a lui Vasile Lupu.

Ortodoxia se formulează ca identitatea politico-religioasă în reacție la încercările de subordonare sau anexare ale creștinismelor occidentale. Astfel triumfă la-tina ca instrument intelectual în această mișcare apologetică inițială. Răs-pîndirea latinei între intelectualii lumii ortodoxe întărește însă fenomenul medieval al romanităților politice. Romanitatea vlahilor din orice colț al sud-estului european, prezentată de unii autori bizantini sau renașcentiști în mod derogatoriu, devine deodată sursa unei idei politice, care poate concura cu succes romanitatea ecleziastică și elenofonă a patriarhiei ecumenice sau romanitatea mistică a celei de a treia Rome moscovite. Afirmația cronicarului Grigore Ureche „Noi de la Rîm ne tragem“ nu este o neutră observație științifică, ci, prin asumare și identificare, un program politic. În a doua generație de cronicari în limba română, programul crește în precizia formulărilor. Miron Costin, în De neamul moldovenilor, formulează unitatea unui „neam/seminții“ dincolo de unități statale: „Iară acesta împărat Traianu pre aici au venită şi au încunjurată aceasta parte de lume, cum s-au pomenită, şi iei au discălicat neamul, seminţiia care trăieşte pană acum în Moldova şi în Ţara Muntenească şi cît norod ieste în Ardeal cu acesta nume: român.“ De asemenea, Miron Costin insistă asupra etnonimului român și a glotonimului românește: „Şi cît au trăit românii, pînă la pustiirea lor de pe aceste locuri deschise şi cît au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l-au ţinut şi îl ţin pînă astăzi, şi încă mai bine muntenii decît moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. (…) Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, românii au şi dobîndesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, adică rumîn, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: ştii moldoveneşte?, ci ştii rumâneşte?, adică râmleneşte.“ 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.