Eterna întoarcere
În prag de integrare europeană, economia românească depăşeşte aşteptările, iar politichia se chinuie să ridice, pe rîu în jos, un pod mai trainic şi mai frumos. Tineretul candidat la emigrare s-a mai subţiat pentru că oferta internă de pe piaţa muncii s-a îmbunătăţit. "Generaţia expirată" complotează pe bază de superglu, în timp ce masele de pensionari continuă să o ducă prost. Ne integrăm. Clasa de mijloc sporeşte. Nu mai avem doar contraste sud-americane între miliardari şi şomeri famelici. A ieşit la iveală "poporul de la supermarket". Acum 15 ani, cînd am dat piept cu parfumurile, culorile şi calitatea comerţului occidental, am simţit că pătrund într-o lume onirică. Chiar că totul părea un vis. În afară de sex (so to say), nu mă deosebeam prea mult de "fetiţa cu chibrituri" care, după ce s-a congelat pe trotuar, e poftită să dea iama printre cadourile de sub brad. Am locuit apoi la Paris, unde mi-am disciplinat cu greu inocentele "pasiuni" capitaliste. Depindeam de cumpărături. Rîvneam obiecte şi mă identificasem cu stilul vestimentar al studenţimii de pe Sena. Trăiam, abia la 27 de ani, ceea ce junimea de azi trăieşte deja la 12, atunci cînd ierarhia mărcilor începe să-şi spună cuvîntul definitoriu. Singura mea scuză pentru acea formă de idolatrie retardată ţinea de orgoliul consumului cultural. Parcă e altceva să cumperi cu precădere cărţi şi CD-uri. Sau să-ţi canalizezi pulsiunile spre universul tehnologiei. Oricum, timpul a tămăduit asemenea excese. Am cunoscut de atunci încoace o mulţime de societăţi din afara Europei, precum şi medii solid implantate în opulenta lor tradiţie continentală. Ţări unde sărăcia desfide imaginaţia, dar şi pliuri secrete, din care "adevăraţii bogătaşi" nu se mai chinuie să "apară": preferă să-şi umple viaţa cu sens, amintindu-şi cît e aceasta de scurtă şi de repede trecătoare. Pricep aşadar că sîntem condamnaţi să repetăm, la scara noastră balcanică, tot ce a trăit "Occidentul" cu cîteva decenii în urmă. Nebunia achiziţiilor de Crăciun, care a cuprins delirant magazinele româneşti, era normală în orice capitală europeană de la începutul anilor â60, cînd paupera lume postbelică îşi oferea, din nou, satisfacţiile "creşterii". Mi se pare aşadar perfect explicabilă această explozie a "ratelor", pe temeiul căreia omul obişnuit devine simultan mai avut decît poate şi mai dator decît crede. Îmi înţeleg compatrioţii. Cu toţii n-am obţinut ce ne-am dorit cîndva şi nici măcar ce ne-ar fi trebuit pentru a trăi decent. Ce nu înţeleg e suficienţa egoistă şi inconştient condiţionată a tipului (antropologic) de care te loveşti la mall. E clar, bunăoară, că populaţia aninată de scările rulante se împarte cam aşa: jumătate "ling vitrinele" (cum ar spune francezii). Se plimbă doar prin templul dorinţelor şi socializează fantasmatic. Cealaltă jumătate e făcută din "mijlocaşii" cu venituri net peste mia de euro, care cumpără masiv şi extrag din respectiva practică iluzia desăvîrşirii. Prea puţini dintre exponenţii acestei categorii realizează că se îmbracă exact ca manechinele din buticuri şi că din asta rezultă cea mai bună ocazie de a te depersonaliza. Prea puţini ştiu că patronii magazinelor trendy sînt îndeobşte nişte relativ sărmani turci sau arabi, posesori de franciză. Prea puţini au călătorit în străinătate, unde ar fi putut descoperi plăcerile retro, snobismul autoironiei, luxul veritabil sau măcar virtutea de a respinge "tendinţele" dominante. Prea puţini mai pot evada din halucinaţia epistemologică a confuziei dintre posesiune şi competenţă. Vederea acestui mimetism deopotrivă anonim şi ostentativ îmi dă ameţeli. Secta despre care vorbesc nu mai are nevoie să înveţe ceva şi, tocmai de aceea, produce virtuală carne de tun pentru orice măcel demagogic. Membrii săi ilustrează utopia consumului fără rest. Se identifică mercantil cu ceea ce li se pare a fi "the real thing". Pontiful acestei noi Românii este domnul acela care scoate fişicul dacă reciţi pînă la capăt Crezul. Nu e Crezul Bisericii, dar e ca şi cum ar fi.
