Așa cum Pavel, prin faptă, cre­dință și puterea în­vă­ță­turii, fusese admis în grupul central al ucenicilor, ascultat și chiar urmat în vocația sa, a kerygmei universale, și de aceea onorat în tradiția creștină cu titlul de Apostol, tot astfel tema egalității împăratului Constantin cu Apostolii a izvorît din relația acestuia cu episcopatul ca funcție de conducere a Bisericii.

Pe de o parte se ridica întrebarea: ce poate fi împăratul romanilor pentru creștini? Lungă vreme el a fost figura inamicului prin excelență, prigonitor și chiar simbol al puterii antagonice față de Dumnezeul întrupat. Pe de altă parte, există sau este posibilă o ierarhie în sînul creștinismului? Pînă în epoca constantiniană, singura instituție suficient de bine conturată este cea a episcopului local. Acesta poate fi întîistătătorul unei singure adunări euharistice. Astfel, în secolul II sînt menționați mai mulți episcopi la Roma. În orice caz, creștinismul se răspîndește în mici comunități, mai întîi în orașele lumii antice, care sînt în general unități de locuire de cel mult cîteva zeci de mii de locuitori, de aceea episcopul este apropiat de membrii Bisericii sale. Autoritatea lui izvorăște în principal din rolul de conducător al ritualului comemorării (transmiterea învățăturii), care îi conferă statutul de preot (grecește iereus, latinește sacerdos).

Esența preoției în religiile antice este însă acțiunea de aducere a jertfei, propriu-zise sau de substituție, și asigurarea mecanismului social pe care îl pune în mișcare jertfa, purificarea și pacificarea (reconstituirea) comunității. Roma are o categorie sacerdotală specială, colegiul pontifilor conduși de un pontifex maximus, care a preluat din regalitatea abolită a Romei funcția propriu-zis religioasă a regelui. Această preoție este o magistratură, care are ca scop să asigure respectarea lui jus divinum, ceea ce ne trimite la originile religioase ale justiției.

În sensul acestei preoții, singurul mare preot al creștinismul este Hristos, care pune capăt jertfelor prin faptul că se aduce pe sine jertfă, universală și unică. Preoția episcopilor este o înfățișare materială și o reiterare temporală a acestei jertfe unice și transistorice. De fapt, prin ritualul euharistic, grupul de creștini devine contemporan și martor al Golgotei și al Învierii.

În fața acestei preoții simbolice a episcopilor creștini se află magistratura de pontifex maximus rezervată împăratului. Abia Teodosie cel Mare a renunțat formal la această magistratură, chiar dacă predecesorii săi creștini nu au mai performat ritualurile. De aceea se pune, chiar din timpul lui Constantin, întrebarea: ce funcție religioasă îi mai revine împăratului, în măsura în care cea publică ține de păgînism, iar singura preoție creștină este cea a episcopilor?

Un alt impediment în a-i găsi împăratului un loc în ierarhia creștină rezidă tocmai în faptul că episcopii nu cunosc încă o organizare ierarhică. Există întîietăți de onoare rezervate marilor metropole imperiale (Roma, Alexandria, Antiohia) și cîteva adunări regionale de episcopi, care au luat în discuție aspecte de disciplină eclezială, în cadrul cărora s-a afirmat autoritatea naturală a cîte unui episcop, cum a fost cazul Sfîntului Ciprian la sinodul din Cartagina, dar și sentimentul suficienței organizării la nivel local. Prima expresie unitară a creștinismului, cu vizibilitate și impact social, a fost adunarea reprezentanților locali, episcopii, în orașul Niceea la invitația lui Constantin. În Vita Constantini, consultarea cu episcopii este o temă recurentă. Rolul major al lui Constantin aici începe, cu integrarea Bisericii creștine în mecanismul politic al imperiului și dezvoltarea unui sistem de reprezentare publică. Prin canoanele primului sinod, Biserica începe adaptarea sa ecleziastică la ierarhia georgafică a Imperiului, constituind, în orașele metropolă, mitropolii și arhiepiscopii, și centrînd viața administrativă a Bisericii în jurul celor cinci scaune patriarhale (Chalcedon, AD 451).

În textele sale dedicate împăratului Constantin, Eusebiu extrage, dintr-o viziune dominantă în epoca tetrarhiei despre caracterul divin al împăratului, probabil cel mai îndrăzneț compromis ideologic. Împăratul nu mai este un zeu (divus), ci un imitator al zeului, nu mai este un subiect al cultului, ci un organizator al cultului, iar cea mai interesantă construcție privește funcția sacerdotală, intrinsec legată de cea imperială prin magistratura pe viață de pontifex maximus, care se diluează în limbaj retoric: „Constantin a organizat sinoade ale slujitorilor lui Dumnezeu, așa, ca și cum ar fi fost el însuși un episcop al tuturor, înscăunat de însuși Dumnezeu“, formulează Eusebiu în cartea întîi din Vita Constantini (I, 44). Koinos episcopos înseamnă, literal, episcop comun, iar din context reiese că acest „episcopat“ se plasează deasupra, dar și pe lîngă episcopatul propriu-zis. În cartea a patra, Eusebiu revine cu următoarea imagine a „preoției“ imperiale: „La anumite ceasuri ale zilei, Constantin se zăvora în ascunzișul celor mai ferite cămări ale palatului, singur cu Dumnezeul său cel Unul, Căruia, îngenunchind, fierbinte I cerea în rugăciune ceea ce avea el mai multă nevoie, ca un adevărat părtaș al lucrurilor de taină… pentru zilele mîntuitoarei sărbători a Paștelui își prelungea mult reculegerea… sfînta veghe de noapte o prelungea pînă în zi… iar în zori – după pilda mîntuitoarelor revărsări de dar (ale învierii) – își întindea și împăratul generosul său braț peste toate provinciile și neamurile și popoarele împărăției… în acest fel preoțea Constantin Dumnezeului său“ (IV, 24).

Împăratul a interzis aducerea de jertfe sîngeroase, a instituit ziua de cinstire a Domnului (duminica), pe care o instituise în 321 ca zi a lui Sol Invictus, dies solis, după cum atestă o lege păstrată în Codex Justinianus (3.12.2), iar guvernatorii au început să cinstească și zilele amintirii mucenicilor pentru a-i face pe plac lui Constantin.

Legislația creștină, așa cum o reinterpretează Eusebiu, este cea care „i-a îngăduit să spună odată, la primirea unor episcopi, că și el ar fi un fel de episcop sau – cum l-am putut eu însumi auzi zicînd – «voi sînteți episcopi întru cele dinăuntru ale Bisericii, pe mine însă m-a așezat Dumnezeu episcop al celor aflate în afara ei». În duhul acestor vorbe, Constantin și-a păstorit toți supușii cu multă chibzuință“.

Eusebiu ne lasă impresia că instituie tema episcopatului imperial. De fapt, el o evacuează. Prin formulele sale „episcop comun“ sau „un fel de episcop“ sau „episcop al celor din afară“, Eusebiu marchează că e vorba de comparație sau chiar de metaforă, care nu se aplică decît într-un text retoric. De altfel, precizarea din primul citat, „înscăunat de însuși Dumnezeu“, este tocmai ceea ce-l distinge de un episcop care este ales de popor și înscăunat de colegii săi întru episcopat. Episcopatul metaforic al lui Constantin ținea tocmai de funcția lui monarhică și era evident ecoul palid al magistraturii păgîne de care încă nu se eliberase.

Textul lui Eusebiu a reușit să închidă tema divinității imperiale ex oficio, în schimb a deschis o lungă dezbatere teologico-politică asupra sacerdoțiului imperial, în contextul paradoxal al unei religii fără jertfă. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.