Duo sunt desemnează un text de la sfîrșitul secolului V care a făcut o imensă carieră intelectuală în elaborarea teoriei supremației pontificale romane. Este vorba de o scrisoare adresată de papa Ghelasie (492-496) împăratului Anastasie, care încearcă să explice și să corecteze stîngăcia unei rupturi de comuniune unilaterale și pe care comunicarea dificilă între Constantinopolul imperial și Italia barbară a disimulat-o înțelegerii contemporanilor. Contextul este cel al dezbaterilor dogmatice, ecleziologice și politice în urma conciliului de la Chalcedon (451), care a produs cea mai importantă schismă în Biserica antichității tîrzii între susținătorii validității sinodului (denumiți ortodocși sau chalcedonieni sau diophysiți, în funcție de punctul de privire al celui care scrie) și contestatarii sinodului (cunoscuți în general ca monophysiți sau miaphysiți, dar autodenumiți ortodocși). Mai précis, în joc este încercarea patriarhului de Constantinopol, Acachie, de a găsi o formulă teologică pe care s-o accepte ambele tabere formate în jurul Chalcedonului. Textul lui Acachie presupunea ignorarea Chalcedonului în formularea dogmelor, dar vina lui cea mare era, de fapt, asumarea textului de Uniune bisericească (Henotikon, publicat în 482) drept o hotărîre a împăratului Zenon. Totuși, papa Felix al III-lea îl excomunicase numai pe patriarh. În apărarea deciziilor sinodului de la Chalcedon avea o pondere mare și acceptarea de către sinod a declarației dogmatice a papei Leon cel Mare (Tomus Leonis) și implicita recunoaștere a rolului Romei în dezbaterea dogmatică. Ceea ce au căutat să obțină papii Romei (în mod special Felix al III-lea, Ghelasie și Hormisdas) de la împărații constantinopolitani în perioada așa-numitei schisme acaciene (483 519) era recunoașterea rolului Romei și instituirea unui dialog privilegiat între împărat și papă.

Paradigma pe care o instituise sinodul de la Chalcedon era următoarea: papa propune o soluție dogmatică și solicită consfințirea ei de către un sinod, împăratul convoacă sinodul, care dezbate și fixează prin decizie sinodală formula dogmatică, iar în cele din urmă împăratul (sau împărații, Valentinian al III-lea în Occident și Marcian în Orient) învestește cu putere legală decizia sinodului. Edictul împăraților Valentinian și Marcian din 452, odată cu confirmarea sinodului, interzice orice altă dezbatere publică de natură dogmatică. Ceea ce pare inacceptabil pentru imperiu este însăși agitația politico-religioasă pe care o stîrnește dezbaterea publică a dogmelor. Henotikon-ul a avut același obiectiv esențial de a bloca orice dezbatere și mai ales coagularea unor comunități de credință paralele în funcție de opțiunea dogmatică. Dacă edictul din 452 confirmase decizia unui sinod, Henotikon-ul urmărea oprirea adunărilor sinodale contestatare și care riscau să creeze legitimități teritoriale sau comunitare.

Textul lui Ghelasie încearcă să intervină principial în încurcătura produsă de excesul de dezbatere dogmatică și mai ales de tulburare civică antrenată de aceasta:

„Două sînt (puterile), auguste împărat, prin care se conduce în principal lumea aceasta: autoritatea sfințită a preoților și puterea regală, între care este mai grea sarcina preoților, întrucît chiar pentru regii oamenilor trebuie să dea socoteală la judecata dumnezeiască. Știi, fiule preaînțelept, că ți se cuvine să prezidezi întru cinste omenirea, însă te apleci cu evlavie în fața întîistătătorilor lucrurilor dumnezeiești și aștepți de la ei cele pentru mîntuirea ta, iar pentru primirea și buna tocmire a sfintelor taine, știi că trebuie mai degrabă să te supui religiei (ordo religionis), decît să îi stai deasupra… Iar dacă preoții (religionis antistites), în ceea ce privește ordinea disciplinei publice, știind că puterea de a comanda (imperium) ți-a fost dată de sus, respectă legile tale, pentru a nu părea că împiedică lucrurile lumești cu discuții irelevante, cu cît mai mult se cade, te rog, din dragoste să-i asculți pe cei care sînt desemnați sfintelor taine? (…) Iar dacă se cade credincioșilor să se supună din inimă în general preoților care vorbesc drept despre cele dumnezeiești, cu cît mai mult trebuie acordat episcopului (praesul) acelui scaun, pe care și Dumnezeul cel Mare l-au vrut întîistătător peste toți preoții, iar ulterior s-a celebrat prin evlavia întregii Biserici?“ (Epistulae Romanorum Pontificum Genuinae, I, A. Thiel, 1868)

Ghelasie are evident ca scop să reducă toată dezbaterea ecleziastică la o cooperare între împărat și papă. Încă din prima jumătate a secolului V, papa Romei primise prin edict al împăratului Valentinian III supremația asupra bisericilor din imperiul occidental în urma unei dispute cu mitropolia de Arles. În ceea ce privește restul imperiului, îi lipsea acest instrument, ba chiar dimpotrivă, canonul 28 de la Chalcedon încurcase parcă lucrurile, dublînd privilegiile Romei prin copia lor acordată Constantinopolului. De aceea crearea celor două categorii conceptuale, ordo religionis și ordo disciplinae publicae (care devine, în Novela lui Iustinian, rei publicae), tinde a permite conturarea unor ierarhii proprii fiecăreia, astfel încît intervențiile la împărat și medierile imperiale, care bruiau ierarhia ecleziastică, să devină caduce. Ordo religionis este condiționat însă de două moduri de exprimare, în primul rînd recte divina tractantibus, adică ortodoxia, și în al doilea rînd recunoașterea unui întîistătător în episcopul Romei. Acesta este reprezentantul preoției, de aici și miza respectării deciziilor acestuia. Esența autonomiei religiosului însă este liturgică și mistică, administrarea sfintelor taine. Lipsește însă orice element concret de delimitare a celor două ordo.

Scrisoarea lui Ghelasie pare a pune temelia secularizării puterii imperiale, dar în micul său tratat De anathematis vinculo, Ghelasie reduce distincția dintre autoritatea preoților și puterea regală la un simplu pogorămînt al înțelepciunii divine avînd în vedere slăbiciunea umană:

„Așadar Hristos, amintindu-și de fragilitatea omului, și veghind la mîntuirea alor săi cu mare grijă, a deosebit funcțiile puterii, pe fiecare după acțiunile proprii și demnitățile specifice, (…) astfel încît și împărații creștini să aibă nevoie de preoți pentru viața veșnică, dar și preoții pentru mersul lucrurilor lumești să se folosească de hotărîrile împăraților, iar acțiunea spirituală să se țină deoparte de grija trupească. Și astfel nici un ostaş al lui Dumnezeu să nu se încurce cu treburile vieţii (II Tim 2,4), iar cel implicat în treburile seculare să nu pară a conduce și cele dumnezeiești (rebus divinis), astfel încît să fie asigurată modestia fiecărui ordin, nici unul să nu se înalțe deasupra celuilalt, și să corespundă în mod special chemării sale cu competență prin calitatea demersurilor.“ (De anathematis vinculo, PL 59, 109)

În această formulă nu sîntem departe de conlucrarea (symphonia) pe care a prescris-o Iustinian în Novella VI. Rămîne distincția între cele două categorii, care au însă intimă nevoie una de alta. Această distincție este în cele din urmă realitatea de pe teren, a comunităților euharistice strîns legate de episcopul lor și dispuse a-și apăra autonomia de credință. Conlucrarea acestora cu autoritățile publice depinde de imperativul păcii din sînul comunității politice. „Teocrația“ secolului V, adică amestecul de oferte, intervenții și replieri strategice ale autorității publice în definirea dogmatică, ilustrează impasul unei spiritualități care nu știe încă ce să facă cu lumea aceasta și al unei puteri politice care nu vede lumea de dincolo. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons