Imaginarul nostru național, începînd cu romanticii, a exaltat ruralitatea ca trăsătură definitorie a națiunii. Fiecărui elev îi sună în ureche portretul domnitorului Mircea cel Bătrîn schițat de Eminescu în Scrisoarea III: „un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port“. Muzeul Satului din București, împreună cu muzeele etnografice din aproape toate județele României, dublate la București de un Muzeu al Țăranului Român, confirmă această preocupare pentru corecta oglindire a civilizației rurale în conștiința noastră națională. Etnografia românească a fost una dintre cele mai moderne și dinamice în Europa. Toate aceste demersuri științifice și muzeale au fost determinate și de iminența dispariției civilizației țărănești și deci de nevoia de a salva urmele materiale ale acesteia.

Astăzi asistăm neputincioși la transformarea caricaturală a acestei lumi prin valurile succesive de modernizare: industrializarea forțată prin comunism, urbanizarea haotică a postcomunismului, globalizarea culturală a sătenilor și, în cele din urmă, depopularea satului. În acest context este util să subliniem un aspect al etnogenezei noastre mai puțin valorificat istoriografic, anume că la originile noastre etnogenetice se află o populație citadină, care s-a ruralizat treptat, dar al cărei vocabular rămas în limba română îi trădează originile. Arheologia perioadei tardo-antice a pus în lumină viața economică și culturală a cetăților romane din provinciile dunărene ale Imperiului și din Scythia Minor (Dobrogea), care atestă o locuire continuă pînă în secolul al VI-lea, ba chiar o înflorire a civilizației creștine în vremea împăratului Iustinian.

Argumentele etimologice dau savoare acestei discuții savante și o notă amuzantă actualei plecări de la sat la oraș. În prim plan se află etimologiile a două cuvinte din vocabularul de bază. Mormînt, care desemnează în limba curentă groapa săpată în pămînt pentru a așeza în ea trupul mortului, acoperită apoi cu pămîntul extras care formează o mică moviliță eventual acoperită de flori, provine din latinescul monumentum, care se prezintă în necropolele romane ca o casă a mortului, în care se află un sarcofag și, eventual, o statuie sau un basorelief al defunctului. Ținînd cont de evoluția lui monumentum spre realitatea simplă a unui loc de îngropăciune, latinescul sepulcrum a fost perceput ca un sinonim perfect și a dispărut din protoromână. Aceeași evoluție semantico-istorică o observăm și în cazul cuvîntului pămînt, un termen generic pentru materia majoritar anorganică pe care călcăm sau pe care o cultivăm. Acesta provine din latinescul pavimentum, pămîntul bătătorit pentru zona de călcare mai cu seamă în orașe, unde casele și străzile au pavimentum, adică sînt acoperite cu dale de piatră, cărămidă sau marmură. Pentru a înțelege mai bine cum a fost parcurs drumul semantic de la terenul amenajat pentru drum la simpla materie, trebuie să recurgem la arheologie, care ne indică în tot Imperiul Roman fenomenul pauperizării cetăților în a doua jumătate a secolului al VI-lea și de-a lungul secolului al VII-lea. Străzile ajung depavate, fie prin uzură și lipsă de îngrijire, fie prin folosirea pietrei din pavaj pentru alte construcții mai modeste. Astfel, drumul de piatră a devenit un drum de pămînt păstrînd însă în originea sa semantică amintirea realității inițiale. Tot din această vreme se păstrează și cuvintele drum (din grecescul dromos), cale (din latinescul callis), poartă (din latinescul porta) și punte (din latinescul pons, pontis). Sînt termeni cu semnificație urbană, înregistrînd însă aceeași mișcare de adaptare la realități mai modeste. Poarta cetății este intrarea în ogradă, podul lui Apolodor devine o punte. Însuși satul protoromînesc nu este o villa, sau un rus, ruris, sau un vicus, ci un fossatum, adică o așezare împrejmuită cu un val de pămînt precedat de o fosă. Ceea ce înseamnă că toate gospodăriile sînt strînse la un loc, formează o așezare compactă cu elementele urbanistice tocmai menționate: o poartă de intrare și o punte peste fosă. Dar culmea șicului constă în nostalgia protoromânilor pentru băile romane. Toate lumea știe că băile, dotate cu apă curgătoare, rece și caldă, sînt un spațiu public privilegiat al romanilor. Amintirea acestor băi s-a păstrat în limbă prin baie (din latinescul banneo, balneo), căldare (din latinescul caldarium/caldaria, spațiul pentru apa caldă sau recipientul cu apă caldă), a se scălda și scăldătoare (din latinescul excaldare și excaldatio, îmbăierea în apă caldă), ciutură (cytola). Toate acestea se referă strict la apă, slavonismele ciubăr, hîrdău, vadră fac parte din instrumentarul pentru depozitarea roadelor pămîntului. Amintirea latinescului vicus, vici s-a păstrat numai prin vicinus, conlocuitorul dintr-un spațiu rural, care a dat și sensul medieval de vecin (țăran aservit). Tot din antichitatea tîrzie a rămas în limbă și șerbul (din latinescul servus).

Opoziția fundamentală dintre cele două forme de locuire și de activitate, cetatea (din civitas, civitatis), pe de o parte, centru politic, comercial, militar și administrativ, și ogorul (din ager, agris), pe de altă parte, de unde vine hrana pentru cetate, este și ea latinească. În secolele VII-VIII, cetățeanului nu i-a mai rămas decît să-și cultive singur ogorul. Peste această opoziție care se estompează se așază însă țara (din terra, ae), unitatea formată dintr-o cetate sărăcită și micșorată și/sau mai multe sate, compusă din țărani, care plăteau zeciuială cuceritorilor barbari, condusă de un jude (din iudex, iudicis). Dar țara ascunsă între munți, între văi sau chiar în zonele inundabile ale Dunării, acolo unde mlaștina a fost acoperită de copaci și a permis transformarea lui palus, paludis în pădure, nu a uitat că există un împărat (imperator, is) și o împărăție, forma monarhică prin excelență.

Două cuvinte tardo-antice au o savoare particulară: țărîna și privighetoarea. Primul ne trimite la metafora oalei de lut și a olarului. Dumnezeu este olarul, omul este oala de pămînt (Ieremia 18, Romani 9, 21, 2 Timotei 2, 20-21). Țărînă este pămîntul sfărîmat, care acoperă un mort, ca în expresia „fie-i țărîna ușoară“, și provine din latinescul terrina, ae, oale de lut sparte, distruse. Omul se face țărînă, ca oalele sparte care revin la materia inițială. Dacă într-o ogradă o oală spartă poate fi aruncată și într-un loc oarecare, în oraș oalele sparte ajung într-un depozit, o groapă, așa cum ajunge și omul. Etimologia privighetorii a fost reconstituită de părintele Niculae M. Popescu („De la priveghere la privighetoare“, în Biserica Ortodoxă Română, 1943, 4-6, p. 207-224), care ne arată că pasărea care cîntă atît de frumos noaptea către mijitul zorilor și-a luat numele de la slujba nocturnă (pervigilia) pe care o cîntau călugării de limbă latină din regiunea Dunării și din Scythia Minor.

Semnificația acestei origini urbane a poporului și graiurilor neolatine apărute la începutul Evului Mediu contribuie, pe de o parte, la explicarea unității lingvistice pe un teritoriu foarte mare și, pe de altă parte, la înțelegerea conservării identității romane în condițiile unor mișcări de populații extrem de intense și variate. Trebuie avut în vedere faptul că latinitatea și-a păstrat etnonimul, populus romanus, în condițiile în care aproape toate celelalte popoare ale acelor secole și-au pierdut etnonimul sau au adoptat un alt etnonim. Slavii s-au disipat într-o varietate de nume tribale sau au preluat numele cuceritorilor lor. Diferite triburi germanice, hunii, avarii, pecenegii, cumanii și-au pierdut numele și s-au lăsat asimilați. Contopirea lingvistică și cultural-politică latino-slavă nu a anulat amintirea Imperiului Roman ca formă supremă de civilizație, ci dimpotrivă, a contribuit la diseminarea acestei idei politice pînă în nord-estul Europei. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.