Marile sărbători creştine accelerează pulsul credincioşilor. În astfel de perioade,  aceştia par a fi mai atenţi, mai disponibili şi mai atraşi de ritmul vieţii Bisericii. Cel mai adesea, se trece de la astenie spirituală, la galop duhovnicesc. Totul culminează în infarct spiritual, abandonare a cursei sau marcare pantagruelică a reuşitei ascetice. Evident, exerciţiul credinţei are pentru unii un efect tonifiant. Ceea ce începe ca un pariu cu miză vagă se poate finaliza sub semnul unei bune orientări a credinţei. 

Disponibilitatea celor care îşi fortifică mărturisitor credinţa este întîmpinată nu doar de viaţa liturgică a Bisericii. Atleţii credinţei beneficiază şi de un sprijin mercantil. Este vorba despre întîlnirea reciprocă dintre cerere şi ofertă. De la vînzătorii produselor de post, pînă la senzaţionalul mediatic al unor neverosimile descoperiri arheologice, totul este dispus înaintea celui care, măcar ocazional, escaladează versantul vieţii creştine. Uneori, însă, ajutorul întîlnit pe cale poate avea şi un efect deviant. Cu alte cuvinte, poţi fi smintit tocmai de ceea ce ar trebui să te echilibreze. Mirosul unor inocenţi covrigi proaspăt scoşi dintr-un cuptor poate rupe firul unei rugăciuni abia înfiripate. 

Aşa stau lucrurile şi cu acele documentare de tip Discovery, în cazul cărora, mai ales în perioada marilor praznice, eşti îmbălsămat în atmosfera de thriller a unei cabale creştine. Urmărind cîteva asemenea filme, am avut senzaţia că cel care nu stă bine la capitolul „credinţă“ riscă să rămînă cu mai puţin din ea. Nu din cauza problemei care iniţiază naraţiunea filmului, ci din pricina argumentaţiei, adică a modului în care este livrat răspunsul.

Nu este nimic ilegitim în a te întreba „Cum de avem doar patru evanghelii canonice?“, „Ce s-a întîmplat cu Sodoma şi Gomora?“ sau „Ce a fost, de fapt, Iuda Iscarioteanul – ucenic fidel sau trădător zelos?“. Nu poţi ocoli, însă, perplexitatea atunci cînd afli că legitimarea canonică a celor patru evanghelii este exclusiv rezultatul uneltirilor politice ale împăratului Constantin cel Mare. Acesta ar fi optat în favoarea celor patru evanghelii, în dauna altor cîtorva sute de presupuse texte apostolice, pentru a-şi consolida efortul de unificare a unui Imperiu Roman aflat în pericolul destrămării. Ca atare, efortul învăţaţilor Bisericii nu a fost decît acela de a fundamenta teologic o decizie politică. Cu alte cuvinte, teologia primelor secole ale creştinismului a fost scrisă la comandă politică. Ajungem astfel la concluzia că Sfinţii Părinţi au jucat rolul unor „tonomate“ şi că ceea ce a fost eliminat va rămîne o seducătoare necunoscută, pe care doar o epocă mai corectă politic o va redescoperi şi, de ce nu, reabilita. 

Mai departe, putem afla că, de fapt, Sodoma şi Gomora au fost lovite de meteoriţi. Explicaţia este învăluită în dovezi aduse de observaţii astronomice, geofizice şi meteorologice. Pentru că impactul a devastat mai mult decît două oraşe, justeţea pedepsei divine este pusă sub semnul întrebării. Au existat şi victime colaterale. Rîurile au ieşit din matcă, inundaţiile au făcut ravagii, o secetă cumplită s-a aşternut apoi peste toate. Efectul distrugător a fost de lungă durată. Astfel, pe lîngă soţia lui Lot, au murit şi mulţi alţi oameni din afara celor două cetăţi. Fie coerciţia nu a fost justă, din cauza victimelor colaterale, fie nu a fost vorba despre o pedeapsă. În fond, dacă locuitorii cetăţilor au fost omorîţi de meteoriţi, nu mai putem vorbi despre coerciţie divină şi, ca atare, nici despre vinovăţie. De fapt, nu mai putem spune mare lucru. Ştim sigur doar că acolo nu a fost mîna îngerilor lui Dumnezeu. Ei nu folosesc meteoriţi.  

Un subiect predilect pentru acest gen de produse TV este cel angajat de întrebarea: „Cine a fost cu adevărat Iuda Iscarioteanul?“. Documentarele dedicate acestei teme îşi propun să ne ofere portretul unuia dintre cele mai controversate personaje din istoria creştinismului. După o succintă descriere a modului în care este surprinsă figura acestuia în Evangheliile canonice, sîntem prinşi în suspansul unei interogaţii mai puţin frecventate, fiind aduşi în faţa ipotezei în jurul căreia este construită Evanghelia după Iuda – document apocrif, de provenienţă gnostică, redactat în secolele III-IV. Nu cumva Iuda a fost cel mai iscusit dintre ucenici, cel care l-a ajutat pe Hristos să îşi împlinească planul mîntuirii întregii omeniri, acceptînd propunerea acestuia de a-l vinde arhiereilor, pentru a putea fi împlinită profeţia? În fond, cel care are grijă de finanţele unei persoane, grup sau organizaţii nu poate fi decît un om de încredere. Tocmai pentru că ceilalţi fie nu rezistă tentaţiei de a se acomoda cu apropierea banilor, fie nu sînt dispuşi să se încurce în chestiuni prea lumeşti, precum contabilitatea. Excepţiile confirmă regula. Ni se poate aminti, în acest context, şi de faptul că, în romanul Ultima ispită a lui Hristos, Nikos Kazantakis avusese aceeaşi intuiţie. Se poate sugera că această coincidenţă nu este chiar întîmplătoare şi că, astfel, nu mai este tocmai o coincidenţă. Episodul sinuciderii va fi analizat din perspectiva ipotezei unei crime realizate de supuşii arhiereilor, cu scopul de a şterge toate mărturiile dorinţei acestora de a-l prinde pe Hristos. Eventual, vom fi aduşi în faţa unei interogaţii care va sugera o aparentă incoerenţă în textul neo-testamentar: Dacă trădarea lui Iuda a fost profeţită, ce sens mai are să vorbim în cazul acestuia despre liber arbitru şi, implicit, despre vinovăţie? În cele din urmă, ne va fi înfăţişat profilul unui personaj despre care nu vom mai şti ce să credem: A fost Iuda cel care, prin propriul fel de a fi şi prin alegerile sale, a făcut posibilă împlinirea unei profeţii – una care putea fi actualizată şi altfel, cît timp arhiereii fariseilor căutau să-l prindă pe Hristos cu orice preţ? Sau, mai degrabă, Iuda a fost pionul de sacrificiu al unui plan grandios? Documentarul va lăsa deschisă calea interogativă care duce către cea din urmă variantă, anulînd printr-un stil expeditiv alternativa sa. Astfel de documentare te pot găsi, la început, într-o stare de disponibilitate faţă de revelaţia Hristică şi te pot lăsa, la final, în postura de chestor al faptelor lui Hristos. Rugăciunea va fi înlocuită de suspiciune, iar Noul Testament de Codul Civil. 

Am scris toate aceste lucruri pentru că se apropie Praznicul Cincizecimii. În măsura în care pasajul pogorîrii Sfîntului Duh sub forma unor limbi de foc pe cei 12 apostoli va fi reflectat de acest tip de documentare, mă aştept să aflu că, de fapt, a fost vorba despre un fel de combustie periferică observată la o specie de salamandre amazoniene şi că apostolii nu vorbeau limbi, ci se adresau într-un fel de lingua franca a epocii, eradicată din orice fel de izvoare istorice de ambiţia hegemonică a Imperiului Roman. 

În fond, nimeni nu prea mai cumpără lucruri spuse de secole. Tradiţia patristică, ca orice mainstream, poate obţine mai greu un succes de box office, în timp ce orice detaliu apocrif poate fi convertit în succes de piaţă.

Andrei Găitănaru este doctorand la Facultatea de Filozofie şi membru al Centrului de Studii Medievale de la Universitatea Bucureşti.