Ziua de duminică, 22 aprilie, a fost marcată, în calendarul liturgic, de tema „femeilor mironosiţe“, purtătoare de mir la mormîntul gol al Celui înviat. De la Înviere pînă la Cincizecime, duminicile scandează liturgic ritmul cu care Duhul se revarsă în lume, deschizînd-o către un cu totul alt regim de viaţă, de cunoaştere, de fiinţă. Fiecare dintre duminici constituie un nucleu, o etapă de semnificaţie. Femeile mirofore sînt asociate, printre altele, cu receptivitatea spirituală în momentul ei auroral. Cînd de necrezutul eliberator ţi se impune cu o evidenţă suverană. Cînd, atinsă de această evidenţă, fiinţa se află în gol de sine, golită de pulsiunile extensive, autoafirmative, „convexe“ ale ego-ului. Cînd ea e integral gol primitor, sensibilă la calitatea a ceea ce primeşte. Şi caută să elimine tendinţele deviante care ar compromite receptivitatea acestui spaţiu gol.

În fidelitatea lor faţă de un mort, femeile aleargă la mormînt şi sînt confruntate cu vidul lui, cu Cel care l-a părăsit, care n-a putut fi ţinut de moarte. Golul mormîntului e semnul unei Plenitudini care se manifestă interiorităţii lor primitoare. Lor, celor dintîi li se arată Christos după înviere (Matei 28, 1-10; Marcu 16, 1-7). Ele sînt primele martore ale unei Vieţi libere de cea mai severă, definitorie, limită a umanului.

În Timpul Rugului Aprins, părintele André Scrima interpretează ca pe o configuraţie de sens, ca pe o grafie simbolică o icoană a sfintelor femei la mormînt din şcoala lui Rubliov. Elementul pe care interpretarea îl pune pregnant în evidenţă este „giulgiul-vector“ din centrul momîntului gol. E giulgiul nedespăturit, din care trupul Logosului a ieşit nu violentîndu-i legăturile – ceea ce ar presupune rămînerea în acelaşi plan cu ele –, ci străbătîndu-le, depăşindu-le. Semnul grafic indică astfel condiţia Celui înviat care, asumînd limitele creatului, le deschide şi le întoarce spre de-necurpinsul Originii. Giulgiul luminos, giulgiul-vector stă, în economia icoanei, drept semn, loc şi dovadă a depăşirii; indică traseul Logosului spre „locul său propriu“ din care a coborît.

Vorbind despre această icoană-grafie, făceam o observaţie mai degrabă estetică: anume că, în grupul celor trei mirofore, cea mai excentrică dintre ele este şi cea mai elegant figurată, de o graţie care îţi taie suflarea. Dar e firesc să fie astfel în ordinea semnificaţiei, mi-a răspuns Părintele Scrima. De ce e aşa? De ce, în „grafia credinţei“, distanţa e o frumoasă, o semnificativă atitudine? Iată două posibile direcţii de răspuns.

A) Aşteptarea. În raportul cu divinul, e mai adecvat să-i laşi lui iniţiativa decît să „dai buzna“ peste el, riscînd astfel să-i dai propriul tău chip, să-l închizi în constructe umane, să te înstăpîneşti asupra lui. Distanţa, în acest caz, înseamnă în acelaşi timp chemare şi tăcere. Orientare a fiinţei către Dumnezeu şi casă interioară calmă, liberă, „măturată“ (Luca 11, 25), ca să poţi percepe ceea ce El depune în tine. De ce îi deplînge Iisus pe „cărturarii şi fariseii făţarnici“? Nu tocmai pentru „făţărnicia“ lor? Şi nu sînt vizate aici doar ipocrizia, disimularea, obiceiul de a te arăta altfel decît eşti. Nu sînt deplînse oare aici şi înclinaţia, dacă nu apetitul pentru exterioritate? Pentru instalarea credinţei în văzutele cele mai de suprafaţă, fără adîncimea nevăzutelor? Pentru afirmarea de sine pe seama credinţei? Toţi avem, într-o măsură sau alta, această înclinaţie şi ne trebuie spirit critic pentru a o ţine în frîu. În mod inocent sau deliberat, conştient ori nu, preiei credinţa într-o manevră prin care te declari „reprezentantul“ ei. Ajungi să îţi arogi înal-ta ei autoritate. Îi tratezi pe ceilalţi de la înălţimea unei autorităţi care nu îţi aparţine ţie, ca persoană. Devii important, masiv afirmativ, judecător, dojenitor. Ba, cîteodată, chiar un „tribun al credinţei“. Nu mai eşti un cercetător. Ştii. Nu mai eşti faţă de ceilalţi credincioşi un coleg de drum spre Acelaşi – prezent şi infinit depărtat –, ci un „stăpînitor de adevăr“.

Luciditatea, capacitatea de a cîntări realist lucrurile pot avea atunci curioase aţipiri. Faci, de pildă, elogiul ortodoxiei – zugrăvind situaţia din teren în rozuri exaltate –, făcînd, de fapt, elogiul unui grup, al celor de care te simţi apropiat în domeniul intelectual şi public. Eşti invitat să iei cuvîntul în biserică şi cuvîntul tău pune laolaltă spiritualul şi actualităţile, istoria sacră şi geopolitica, respectul faţă de alte tradiţii şi superioritatea creştină, critica socială şi meritele proprii, cu o egală cadenţă de tribună politică.

Cînd credinţa ajunge să fie astfel expusă, spaţiul receptivităţii, golul lui atent la suflul fin al Duhului nu mai transpar în faţa celorlalţi. Sînt acoperite de sunetul de suprafaţă, de stilul exteriorităţii. Sigur că o credinţă vie are de lucrat şi în lume, în socio-cultural, nu numai în adîncul secret al sufletului. Dar în lucrarea ei nu trebuie să ţină mereu seama de distanţă? De acea distanţă între statura, inevitabil marcată de limitări, a insului uman şi statura Celui care întemeiază credinţa? Într-un dialog cu Andrei Pleşu, părintele Scrima invoca distanţa ca pe un semn al lucidităţii spirituale.

„Am eu, aşa de uşuratic, dreptul – prin credinţa sau prin înţelegerea banală, naturală –, am eu dreptul să îl definesc, să îl ţin în sărmanele mele contururi, să îl posed pe Christos pînă la a proiecta în el lucruri decurgînd din mărunţimea unei vieţi pe care el a venit să o ridice, să o «deschidă», nu să o închidă?“

B) Ruptura de nivel. În credinţă, distanţa e o atitudine „frumoasă“ fiindcă păstrează conştiinţa unei depărtări mobilizatoare. Ştii că Cel care te cheamă e de un nivel infinit depărtat de al tău. Că drumul către El, împreună cu El se deschide la nesfîrşit. Distanţa înseamnă, de parte umană, cu posibilităţile umanului, asumarea transcendenţei. Dumnezeu e transcendenţă tare, Pol al realului. Omul, în credinţă, e transcendere, drum, parcurs al treptelor. Esenţial e să se menţină în mers, să nu se instaleze în credinţă, să rămînă călător. Ca în expresia prin care Nicolaus Cusanus definea condiţia spiritualului. „Călătorul… în mers, care se mişcă pe o cale infinită, dacă e întrebat unde se află, răspunde: «pe cale», iar dacă e întrebat de unde vine, răspunde: «de pe cale»; dacă, în sfîrşit, i se pune întrebarea încotro merge, răspunde: «spre cale, venind de pe cale». De aceea, o asemenea Cale nesfîrşită se numeşte locul călătorului şi ea este Dumnezeu.“

Cînd e bine orientată, credinţa păstrează acut conştiinţa celor două tipuri de distanţă: distanţa faţă de ego şi de „exteriorităţi“, pe de o parte, distanţa mobilizatoare faţă de transcendent, pe de altă parte. În asta stau, mi se pare, savoarea, frumuseţea ei. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.