Înainte de a răsfoi plăsmuirile unui Densusianu, de a respecta erudița mompsiană a unui Pârvan sau de a mă cufunda, ca adolescent, în opusul lui Eliade (De la Zalmoxis la Genghis-Han), am luat act de faptele dacilor din manualele comuniste, ca și din cinematografia epocii de aur, controlată monopolistic prin tandemul Titus Popovici – Sergiu Nicolaescu. Se vede treaba că protocronismul anilor ’80 – menit să cimenteze ficțional politica izolaționistă a regimului – a deformat durabil mintea multor români din generația mea. O vezi pe Facebook, unde dacismul sfidează puținătatea (adesea neglorioasă) a izvoarelor grecești, ignoră lacunele arheologice, sare optimist peste mileniul obscur (așa cum apare el, dezolant, în cosmografiile medievale) și se adîncește într-o mitologie țîfnoasă, numai bună pentru a hrăni afecte colective anti-occidentale. Căci, asta-i esența noului curent pseudo-științific la care diverși cetățeni burtoși, cu părul alb și nervul patriotic mereu excitat, se abonează tot mai delirant. Dacă sîntem mai cu seamă daci este pentru că moștenim blestemul nobil al unui neam născut, iar nu făcut, care a fost „leagănul civilizației europene“: un secret enervant pentru numeroșii noștri dușmani, dispuși să oculteze toate „evidențele“, pe fondul unei continue și perfide conspirații. Adepții acestui surogat ideologic neo-național-comunist sînt convinși că dacii au inventat cam tot ce face din civilizația umană o mașinărie admirabilă. Nu s-au oprit la foc, roată și silex. Au inventat metalurgia, călătoria cosmică, monoteismul, artele oculte și disciplinele paranormale. Știau totul, dintotdeauna, preferînd să conserve gnoza adamică într-o formulă orală, greu de subtilizat prin spionaj sau uzurpare de identitate. Oricum, a fi dac înseamnă a nu fi roman, adică a opune imperiului civilizator demnitatea obiectiv ultragiată a unui învins superior și ghinionist. Substratul dacic – perfect inoxidabil – lucrează ca instrument de autosatisfacție, menit să prefacă înfrîngerile în victorii nerecunoscute, absențele în prezențe subtile, inaccesibile profanilor, și influențele alogene într un complot eșuat.

Secta are numeroase variante internaționale: fervenți ai eclectismului New Age reînvie la Stonehenge megalitice ritualuri celtice. Mizînd pe o autoironie deșteaptă, francezii se delectează, de multe decenii, cu aventurile contrafactuale dedicate lui Asterix și Obelix. Diverse grupuri pasionate de istorie din Italia, Benelux sau Germania reconstituie, în costume de epocă și arsenalul aferent, bătălii din trecutul îndepărtat. Nimic rău în aceste pasiuni artizanale, perfect inocente și poate chiar utile ca lecții în aer liber (le-am putea compara cu războaiele de jucărie cu Paintball guns). Ceea ce mă deranjează e contextul, nivelul și consecințele dacismului nostru de carnaval. Pe de o parte, el devine o sursă de autohtonism esențialist, arhaic și ostil Uniunii Europene. Pe de altă parte, sufocă în nori de triumalism ieftin interesul legitim pentru cunoașterea, onestă intelectual, a civilizației dacice (perfect înscrisă în epoca pan-europeană a fierului). Nu i-am văzut pe fanaticii dacismului să semneze vreo petiție pentru refinanțarea campaniilor arheologice la care am renunțat de multe decenii, în vreme ce patrimoniul scos la lumină se degradează (inclusiv prin autoservire cu „materiale de construcție“ sau trafic de artefacte). Există din fericire și cercetători serioși ai moștenirii geto-dacice: un Leonard Velcescu (doctor al Sorbonei), care a făcut inventarul exhaustiv al statuarului dacic din Italia, sau Cătălin Borangic, din Alba Iulia, ocupat cu o solidă Enciclopedia Dacica, în format digital. Lista pasionaților competenți e desigur cu mult mai lungă. Vocea și producțiile lor sînt însă acoperite de gălăgia agresivă a cetățenilor convinși că panoul secret de comandă din Bucegi funcționează la cheie, că hieroglifele egiptene denunță un scandalos furt intelectual și că statuia lui Decebal, din zona Porților de Fier, nu e o kitsch troglodit, ci o epifanie colosală. Nu degeaba a inventat ilirul Nenea Iancu epitetul daco-român... 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.