Ne furăm singuri căciula (specialitate proverbial românească). Pentru că impostura, tot mai extinsă în viața socio-profesională din țara noastră, nu e o sursă de echitate și nici de diversitate, cît una de monotonie a dezastrului. Impostura răstoarnă firescul unei stratificări sociale care ar fi avut vocația de a ne dezvolta comunitar, prin ridicarea continuă a „nivelului mediu“. Cine o încurajează? Pseudo-școlile doctorale scandalos „acreditate“, mita acceptată de profesori nedemni, presiunile politice și indiferența bășcălios-neputincioasă în care se complace „marele public“. Ne-am trezit (deși vorbim de un proces care a început cumva după anii 2000) în fața unei imposturi masive, sistemice, devastatoare, pe care nici satira, nici indignarea civică n-o mai pot corecta. Acum intrăm în faza acută de acumulare a efectelor sale toxice. Puterea de orice fel (politică, instituțională, morală, profesională, intelectuală) este alterată în fond și distorsionată în formă. Cu atîția impostori laureați, oamenii de reală valoare sînt fie tolerați la marginea sistemului (dacă își țin gura și nu revendică poziții evidente), fie evacuați sub cele mai perfide sau meschine pretexte procedurale. Nici nu mai știm ce înseamnă prestigiu. Fabrica de impostori, cu secțiile sale robust finanțate și protejate, funcționează la foc continuu. Bunul-simț, ca și simțul critic, sînt mărfuri de contrabandă, așa cum locurile unde pîlpîie încă excelența au căpătat un aer clandestin. Performanța, cîtă mai este, intră la categoria underground. Pentru a nu trăda perspectiva acestei rubrici, voi spune că – dincolo de Carpați (și pînă la Vladivostok) – lumea postcomunistă și-a înghițit voma: nu și-a revenit din maladia spirituală a utopiei bolșevice. Anticorpii democratici s-au oprit în Europa Centrală. Noi am rămas afiliați la un soi de spațiu post-sovietic în care democratura, statul captiv și idiocrația mafiotă au avut un cert cîștig de cauză.

În tot acest poligon al eșecului istoric repetat, valoarea ireductibilă a persoanei umane a picat testele de stres al tranziției. Băltim într-un colectivism inerțial, asortat cu demagogie patriotardă, modernitate de carnaval și ipocrită condamnare a recentului trecut totalitar. Se simte oriunde (în relația stat-individ, în sistemul medical, în cel de justiție, în educație și în media) disprețul total față de drepturile pozitive ale cetățeanului-cobai. Transformarea democratică, pilotată de elite liberale modeste numeric și instrumentalizate decorativ, și-a pierdut orice dinamică. E o lume cenușie, sub sclipirea iluzorie a unui mimetism occidental involuntar parodic. Nu mai sîntem în comunism, dar nici nu am devenit altceva, cu o identitate clară. O identitate distinctă se construiște prin cultul meritocratic al competenței, pe o piață nemonopolistă, într-o economie realmente liberă și sub protecția unor instituții funcționale, dominate de reguli și criterii stabile. E clar că – și dacă ne-am propus așa ceva – nu am ajuns acolo. Am eșuat într-un circ provincial, cu numere de agramatism caragialesc și artiști ai nulității glorificate bîlbîit. Un circ cu gladiatori mediatici și academicieni de mucava, într-o maree de zgomote absurde, care acoperă moartea discretă a celor înfrînți. Numiți un singur domeniu scutit de ridicolul imposturii și de tirania lăbărțată a mediocrității autocelebrate! Faceți o listă cu personalități încă nebălăcărite! Suflați-mi un nume de lider autentic! Arătați-mi sensul pe care-l urmăm, ca națiune, în acest an centenar pavoazat ca o „Cîntare a României“ 2.0! Dăruiți pesimismului meu remediul listei cu motivele obiective care ne fac, acum și aici, respectabili în ochii „partenerilor europeni“!

La urma urmelor, pesimismul însuși devine o parte din opereta unui exorcism colectiv ratat. Sîntem unicii spectatori ai unui vodevil urmuzian, compus din minciuni pioase, halucinații recurente și contrafaceri aproape desăvîrșite. Să rîdem, așadar, de noi înșine, cu un hohot macabru, doldora de bună dispoziție vitală. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.