Hristos a adunat în jurul său ucenici pentru a le preda o învățătură (care a devenit în conștiința istorică a Bisericii predania), iar apoi i-a trimis (apostello) pe aceștia la toate neamurile pămîntului (Mt 28, 19-20), pentru a-și agonisi un popor (I Petru 2, 9). Acești trimiși, apostolii, au întemeiat comunități în jurul predaniei, formate din adunări (ecclesiae) de comemorare și concelebrare a cinei mistice (mystikos deipnos), iar la cîrma acestor corăbii mistice (naos) au desemnat cîte un supraveghetor (episcopos), înconjurat de ajutoare, diaconi și diaconițe. Episcopul s-a specializat în învățătură, iar cu timpul și înmulțirea comunităților urbane și-a desemnat drept locțiitori la celebrarea cinei tainice niște bătrîni (presbyteroi) curați și vrednici. Din generație în generație, fiecare nou episcop era așezat întru demnitatea și răspunderea lui prin invocarea Duhului Sfînt de către alți doi sau trei episcopi. Pe acest lanț de încredere și încredințare se bazează succesiunea apostolică.

Frîngînd pîinea și împărțind-o poporului, ridicînd potirul și întinzîndu-l poporului, episcopul repetă gesturile Mîntuitorului și devine, în această postură, icoană vie a lui Iisus din Nazaret. Episcopul se urcă pe scaun (cathedra – locul de așezare), așa cum fac toți profesorii școlilor antice, și de acolo predă învățăceilor cunoașterea care i-a fost predată la rîndul lui pe cînd era el însuși învățăcel, dar care este actualizată în rostirea episcopului de Duhul Sfînt, apoi coboară de pe catedră și iese din naos pentru a aduce materia jertfei, pe care o așază pe jertfelnic (thysiasterion) spre a fi instituită, prin invocare a Duhului Sfînt, Trup și Sînge al Mîntuitorului.

Dincolo de acest ritual, pe care îl repetă creștinii o dată la șapte zile, în ziua învierii Domnului, cum se pot recunoaște creștinii? „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alții“ (Ioan 13,35). Dragostea și învierea sînt perfecțiunea și apogeul trăirii creștine. Astfel, jertfelnicul este mormînt, la propriu loc de păstrare a mărturiei fizice a harului sfinților manifestat în moaște, la figurat ca loc al îngropăciunii efemere a trupului lui Hristos. Mormîntul acesta este însă hrănitor, pe el și din el se mănîncă, ceea este adus spre jertfă din dragoste (agape). Astfel, ritualul frîngerii se continuă cu agapa, îndestularea din dragostea unora față de alții. De aceea constatăm fie că primele biserici sînt ridicate deasupra mormintelor martirilor, fie că rămășițele pămîntești ale acestora sînt aduse în biserici și așezate sub sau în masa altarului. Dar adunările dragostei nu sînt triste, nu sînt comemorări ale celor plecați, ci sînt celebrări ale întîlnirii cu cei vii.

Schematizat, după cum reiese din primele scrieri care descriu ritualul și disciplina ecleziastică, Tradiția Apostolică sau Constituțiile apostolice sau Didahia Apostolilor, acesta este peisajul creștinismului în momentul în care împăratul Constantin începe să se intereseze de credința creștinilor.

La Roma, Constantin ridică cîte o clădire împărătească (basilica) deasupra mormintelor Sfîntului Petru și Sfîntului Pavel, iar mai apoi ale celorlalți mărturisitori ai învierii, martirii. Întîi chiar în camerele mortuare, spațiile de acces la mormintele încastrate în pereții catacombelor, apoi în basilicile de deasupra acestora, se adunau pentru celebrarea euharistică și pentru agapă creștinii Romei. La Ierusalim, Constantin ridică o rotondă deasupra mormîntului gol al Mîntuitorului și o basilică la picioarele acestuia, iar la Constantinopol ridică sfîntul Constantin o basilică rotundă, în centrul căreia dispune în cerc douăsprezece cenotafuri, pentru cei doisprezece apostoli. În mijlocul acestui cerc se ridică postamentul încă unui mormînt. Eusebiu din Cezareea ne spune că în acest mormînt central și-a pregătit sfîntul împărat să-i fie pus trupul, după ridicarea sufletului la cer.

Ceremonia descrisă de Eusebiu este esențială pentru a înțelege ce voia Constantin de la episcopii adunați de el, unii în mod permanent la curte, iar ceilalți fie în sinoade locale, fie la celebra adunare de episcopi de la Niceea din anul 325, dar și ce au încercat să-i sugereze episcopii lui Constantin prin verbul subtil al talentatului episcop din Cezareea Palestinei.

Moartea lui Constantin este în multe privințe cea mai reușită apoteoză a unui împărat roman. Încărcat cu lauri ca nici un alt împărat, domnind singur peste întreaga lume civilizată și în același timp văzîndu-și opera continuată în demnitățile cezarice distribuite fiilor săi, Constantin cel Mare se vede înmormîntat în mijlocul apostolilor precum, în Evanghelii, Unul singur stă în mijlocul apostolilor săi. Ultimul act pe care îl întreprinde, după relatarea lui Eusebiu, este drumul către Iordan pentru a se boteza, acolo unde fusese botezat de către Înaintemergătorul Ioan însuși Mîntuitorul. Dar pronia nu îngăduie, starea sănătății declină și împăratul decide să primească sfînta luminare a botezului la Nicomidia.

De aici, odată cu pronia, începe corecția episcopilor. În biserica apostolilor din Constantinopol ajung în vremea lui Constanțiu moaștele a trei apostoli, dar aici se și oprește demersul. Rămîne numai hramul acesta foarte special ca rămășiță a acelui proiect. După 356, rotonda este completată cu o basilică, iar mormîntul împăratului rămîne în rotondă, în timp ce ale Apostolilor se așază în jurul altarului. Astfel, la sfîrșitul secolului IV, arhiepiscopul Ioan Gură de Aur admiră smerenia împăratului Constantin care se așezase la picioarele apostolilor, adică în afara spațiului liturgic.

Amplasamentul inițial îl putem reconstitui după mausoleul Constantiei, fiica lui Constantin, ridicat la Roma, în centrul căruia se afla superbul sarcofag imperial de porfiră (astăzi expus în muzeul Vaticanului). În rotonda Sfinților Apostoli din Constantinopol, după descrierea lui Eusebiu, este vorba de un spațiu euharistic, iar amplasamentul schițează ideea centralității împăratului în noua religie care răspunde temei recurente din Vita Constantini: Christomimesis. Înainte de a îmbrățișa definitiv creștinismul (după 325), Constantin a fost un adept al lui Sol Invictus, divinitatea preferată de împărații tetrarhiei. Căutările unei formule politico-religioase care să ridice funcția imperială pe alt plan ontologic decît cel al instituțiilor tradiționale romane, după cum indică și adoptarea titlului de dominus, au fost adevărata provocare adresată creștinismului tardo-antic, care a răsărit din spatele edictului de la Milan.

În acest context se lămurește o temă care se naște din descrierea ceremoniei funerare a lui Constantin, cea de „egal cu sau al Apostolilor“. Împăratul „își alesese din timp acest loc (biserica Apostolilor)… ca după moarte trupul lui, ajuns vrednic de împreună șederea cu Apostolii, să aibă parte și după moarte de rugăciunile ce aveau să se aducă acolo spre cinstirea acelora, iar rămășițele acelui prea-fericit suflet continuă să fie slăvite odată cu numele Apostolilor“ (Vita Constantini IV, 60-71). Textul lui Eusebiu transformă centralitatea, care pretinde o superioritate, în egalitate, conlocuire și împreună-slăvire. Hagiografia Sfîntului Constantin, coagulată așa cum o știm noi azi în secolul V, fixează ideea egalității cu Apostolii, așa cum o făcuse tradiția pentru Pavel și alți misionari importanți din primele generații. Văzut dinspre secolul V, titlul de isapostolos se justifica prin instituirea creștinismului imperial, prin conlucrarea și aproape contopirea celor două împărății. 

* Egal al Apostolilor. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.