Parcă pentru a confirma banalizarea terorismului pe sol european, finalul lui 2016 ne a adus noi „trăiri“ stilizate pe Facebook, machiate de media corecte politic și bagatelizate de liderii a căror slăbiciune nu merita, firește, stricarea „sărbătorilor de iarnă“. Banalizarea nu ține doar de frecvența acestor atentate, ci și de caruselul emoțiilor violente, de unică folosință, din viața cotidiană. Breaking News la kilogram! Una vine, alta pleacă, tocmai pentru că a sosit „știrea de ultim moment.“ În rețelele de socializare, aceste șocuri postate în direct, cu link-uri video sau fotografii „iconice“ ale dramei, se resorb fatal, după un scurt puseu de radicalizare justițiară. La reflux, țărmul european pare pustiit, tot așa cum sentimentul neputinței colective devine dominant. Asta și pentru că taberele clasice – stînga progresistă vs dreapta conservatoare – folosesc atacurile teroriste doar ca pretext în războiul lor pro sau contra relativismului etic. Pe de o parte, umaniștii favorabili imigrației, care văd războiul din Siria ca pe un nou fruct otrăvit al “imperialismului“ occidental. Pe de altă parte, cruciații virtuali, care tună și fulgeră contra islamului (redus la detestarea legitimă a jihadismului). Bieții noștri lideri sînt practic striviți între aceste curente și adoptă politica struțului, amînînd orice decizie. Pentru că asta pare să fie dilema democrațiilor postmoderne: orice decizie, fiind imediat și masiv contestată, antrenează pierderea unor voturi. Adică năpasta de care orice politician vrea să scape!

Decorul acesta de chermeză sîngeroasă, în care nu mai știi care-i granița dintre realitate și proiecțiile sale din lumea digitală, are trista vocație de a hrăni o nevroză colectivă din care nimic bun nu poate rezulta. Practic, fiecare face ce vrea… Curajoșii continuă să ia avionul și să meargă în locuri aglomerate, pentru că „frica nu e o soluție“. Cei mai temători votează (fie că o spun sau nu) partide tot mai dure, care promit „stoparea“ imigrației ilegale, deși știu că acest lucru nu e posibil nici întru totul, nici dintr-o dată. Căldiceii, care formează majoritatea moral indiferentă, oscilează între fatalismul lui „fie ce-o fi, atîta vreme cît am scăpat de data asta“ și „nu-i dracul atît de negru“ (în fond, aprozaristul arab din colțul străzii mele pare un tip cumsecade). Cu alte cuvinte, noi facem ce ne taie capul, în funcție de nivelul propriu de educație, de siguranța personală oferită clasei de mijloc (dacă facem parte din ea) sau de fluxul incontrolabil al unor „trăiri negative“ pe care căutăm să le temperăm rațional. Problema cea mai gravă este că nu mai avem baza valorică pe care s-ar putea construi un mandat politic paneuropean. Profesioniștii „toleranței“ și cei ai „urii“ ocupă jumătăți diferite pe Facebook, nu dialoghează, se acuză de ce-i mai rău și îi lasă pe lideri în spațiul unor semnale contradictorii, care se anulează mutual.

Ce să facă, de pildă, creștinul practicant în această situație de asediu terorist? Să rămînă calm, să recitească paginile patristice despre legitimitatea războiului defensiv, să caute media dintre ospitalitatea filantropică și reafirmarea nucleului iudeo-creștin al civilizației europene, care are dreptul să supraviețuiască, odată cu patrimoniul, familiile și viețile noastre personale. Sînt de acord că e un echilibru greu de găsit și încă mai greu de păstrat. Important e să nu nesocotim virtutea moderației doar pentru că nu face rating. Numai ea poate măcar încerca să diminueze isteriile cripto-fasciste și sinuciderile potențiale prin utopia necenzurată a corectitudinii politice. Apropo de ea: nici un om rezonabil nu-i cere dispariția, cît atenuarea unor excese care ne-au instalat într-o distopie orwelliană. Apărarea colectivă devine o vorbă goală dacă îți petreci viața făcînd poliția cuvintelor care „ofensează“ sau dacă, în loc să cauți soluțiile unor probleme reale, te învinovățești tot pe tine, om occidental, în numele unor procese de intenție și delicte de opinie imaginare. 

 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.