Chagall şi exilurile sale

Publicat în Dilema Veche nr. 481 din 3-8 mai 2013
Chagall şi exilurile sale jpeg

Chagall nu are o cotă înaltă în cercurile artei. Motivele sînt multiple, dar nu vom încerca să le discernem aici. Chagall e, însă, un pictor iubit – o confirmă cozile fără de sfîrşit ale privitorilor care aşteaptă senini în faţa Muzeului Luxemburg, să-i vadă expoziţia care reuneşte opere rare, puţin expuse, venite din colecţii private. Chagall e calificat drept un pictor sentimental, prizonier al unei lumi proprii, lume pe care n-a trădat-o şi, îndelung, a explorat-o. O lume pe care a purtat-o cu sine, o lume a originii, legată de un spaţiu, de o comunitate – aceea a Vitebsk-ului, oraş eteroclit, unde comunitatea evreiască coexista cu cea rusească, pe fond de neagresiune reciprocă. Oraş în care culturile şi cuvintele aveau un drept egal la existenţă. Acest Vitebsk iniţial, Chagall nicicînd nu l-a abandonat, l-a purtat cu sine, centru afectiv definitiv. Citindu-i gîndurile, văzîndu-i operele, mi-am amintit vorbele lui Cioran, a cărui casă se afla la abia cîteva sute de metri de această expoziţie lirică. „De ce Aurel, fratele meu, vrea să vină la Paris, cînd are Poiana Sibiului, paradisul pe pămînt?“ Cioran, panicat la ideea sosirii lui Aurel, nu trişa, cred, ci îşi mărturisea propria convingere: Poiana Sibiului rămăsese Vitebsk-ul său. Ca şi Chagall, el nu a fost schimbat de „paradis“ şi n-a cunoscut exilul interior, căci amîndoi – descopăr acum – s-au recunoscut în aceste locuri impure, locuri de comunicare, şi nu de izolare. Chagall, la rîndul lui, ar fi putut semna frumoasa frază a lui Cioran, rătăcită în Carnete: „Niciodată n-aş fi putut trăi într-un oraş în care se vorbeşte o singură limbă.“ Pe una dintre gravurile de la începuturi, descopăr trei semnături înscrise în caractere iudaice, chirilice şi latine.

Metafora explicită a unei apartenenţe fără excluderi, în Vitebsk-ul „paradisiac“, unde Chagall s-a descoperit pe sine şi la care, întristat, se gîndea, ani de zile mai tîrziu, cînd îşi propunea: „Vreau să mă vindec de mine.“

Revenit în Rusia, de la Berlin şi Paris, tînărul Chagall se ataşează idealurilor Revoluţiei bolşevice şi iniţiază o reputată şcoală de arte plastice, profitînd de postul de comisar al oraşului, care-i e atribuit. Cîte speranţe a produs Revoluţia printre artişti – îmi spun, înspăimîntat: Kandinsky, Maiakovski, Meyerhold, Eisenstein... Nazismul, cu doar cîteva excepţii, a fost de la început detestat – e drept, nu de popor, ci de artişti. În Rusia, ţară tînără, perspectiva unei reînnoiri brutale, accelerate de utopia comunistă, a mobilizat o generaţie de pictori, scriitori sau oameni de teatru şi de cinema. Succesiv, ei vor fi, însă, sacrificaţi! Pe Chagall îl va expulza, din Vitebsk, artistul intransigent, partizanul suprematismului, Malevici! E ceea ce va face, la început, Meyerhold în teatru sau Maiakovski în literatură: în numele unei radicalităţi pe care o asumă fără rezerve, creatorii vor declanşa primii, ei înşişi, „vînătoarea de vrăjitoare“! Pe fond de puritate ideologică, eliminările se vor produce din sînul artei, pentru ca, apoi, puterea asasină să intervină. Dar, totodată – îmi zic –, drama iniţială produsă de Malevici, care-l alungă pe Chagall din Vitebsk, îl va salva pe acesta de crimele staliniste. Un rău convertit în contrariul său! Malevici va fi asasinat în 1936...

Chagall se refugiază la Berlin, unde opera îi era cunoscută şi deja celebră. El îşi ia în valiză îngerii şi luna, răstignirile şi miresele ce seduseseră deja capitala germană. Chagall nu ajunge aici în necunoscut! Reputat, el pictează şi „reîncîntă“ lumea, alături de Bela, acest alter ego al său care îi e soţia, venită şi ea tot de la Vitebsk, oraş pe care, împreună, dureros, zilnic îl regretă. Progresiv, însă, nazismul devine agresiv şi exilaţii evrei trebuie să-şi pregătească valizele, pictorul – să-şi caute alt atelier, cuplul – să se transplanteze pe alte pămînturi. Chagall se compară, atunci, cu „evreul rătăcitor“, neştiind că se află de-abia la început de drum. Singurul refugiu: arta. Şi cum să nu-i copiez aici rîndurile de o tristeţe şi de o speranţă fără de seamăn: „Ruşii nu mă iubesc, evreii nu mă iubesc, nemţii nu mă iubesc. Cred, însă, că Rembrandt mă iubeşte!“

Parisul îi primeşte cu afecţiune pe artistul poet şi pe soţia depresivă. O nouă etapă începe, iluzorie bucurie, căci timpurile se vor întuneca repede! Nazismul contaminează Europa, şi Franţa nu-i va rezista îndelung. La Berlin, tablourile lui Chagall au fost înscrise ca opere exemplare în catalogul artei degenerate, a cărei cauză primă e considerat a fi iudaismul artistului. Pentru a se apăra, el va cere şi va obţine naţionalitatea franceză, dar poliţia nu-i va accepta modificarea prenumelui: pe paşaport, Chagall va rămîne definitiv „Moise“, şi niciodată „Marc“! Parisul ocupat, refugiul, plecarea spre sud, în zona liberă, acolo unde evreii se mai pot, încă, ascunde, rămîne unica soluţie, pînă cînd, la ceasul „ciumei“ generale, imperativul plecării spre America se impune. Din nou pe drumuri, Chagall asumă „exilul“ ca destin al evreilor şi, deseori, pentru a-şi formula deruta, abandonează culorile în favoarea cuvintelor. Poeme de o nostalgie fără de margini! Vitebsk-ul, mereu el. Chagall nu se adaptează, ci se deplasează cu speranţa constantă a revenirii, căci el nu a înţeles încă esenţa puterii sovietice şi continuă a expedia scrisori, chiar lui Stalin, întreţinînd mintal ipoteza unei posibile invitaţii! Iluzii de exilat neconsolat! În America, sentimentul neaparteneţei la această lume îl deprimă, nu pictează decît rar şi singura bucurie îi va fi ralierea la o comunitate artistică, în momentul cînd va fi invitat să facă decorurile pentru Aleko, în coregrafia lui Massine. Acolo, printre ruşi şi evrei, o clipă, el va înceta să se considere străin. Întrebat cum se simte în America, Chagall răspunde: „Recunoscător, dar nefericit.“ De aceea, victoria Aliaţilor abia întrezărită, el revine în Franţa, faţă de care resimte o „datorie de iubire“. Şi rămîne acolo, din acel moment, fără ezitări. Cînd, în 1952, Picasso îi sugerează că e momentul ca „rus, să revină în Rusia“, Chagall, lucid, răspunde: „Mai întîi dumneavoastră, ca simpatizant comunist.“

Exilurile lui Chagall invită la cîteva distincţii. Există exilul „heavy“, greu, exilul ce se transformă în destin definitiv cînd zidurile sînt de netraversat şi frontierele de nedislocat. Acest exil obligă la confruntarea fără compromis cu situaţia impusă de istorie şi condiţia lipsită de perpsectivă. Dacă acest exil e dureros, tot el e cel ce interzice tranzacţiile şi compromisurile. El permite accesul la o condiţie tragică! Condiţie clară ca noaptea fără stele. Lui i se opune exilul „light“, lejer, acela ales de artiştii care circulă fără dificultate de la o ţară la alta, pe fond de reconcilieri temporare şi iluzii pasagere. Ei revin în ţară şi-şi construiesc adesea o hiperbolică imagine de sine, pentru a pleca apoi din nou şi a profita de beneficiile – adesea economice – ale teritoriului străin. Exilul „light“ e o iluzie ce-l alienează pe artist, agent de comerţ între două lumi, fără dramă, nici sfîşiere. El nu e de niciunde! El se mulţumeşte cu un surogat de exil.

Chagall va depăşi această relaţie binară! El va face din Franţa un loc de exil asumat, teren intermediar, alianţă între origine şi asimilare. Refugiat în vila de pe Coasta de Azur sau în Sala Operei din Paris, el va reînvia lumea Vitebsk-ului, nicicînd uitată, în ciuda tuturor încercărilor traversate. „În ceea ce priveşte suferinţa, marii pictori rămîn maeştri“ – mărturisea el. Pariul consta în a o depăşi şi, de aceea, va face elogiul lui Mozart: „Măreţia sa consta din faptul de a-şi fi păstrat bucuria după ce a cunoscut durerea.“ E ceea ce va resimţi pictorul reconciliat după rătăcirile exilului.

Privind tablourile lui Chagall, am revelaţia înrudirii cu spectacolele lui Kantor, care doar la bătrîneţe, după lungi căutări formaliste, şi-a regăsit satul natal, Wielopole – cu mirese, soldaţi şi cai înaripaţi descinşi parcă dintr-un tablou al lui Chagall. Vitebsk, Wielopole – două capitale ale memoriei! Chagall, Kantor – artişti reuniţi prin adeziunea la locul prim, originar, nucleu indestructibil.

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.
image
Wall Street-ul Bucureștiului interbelic
În perioada interbelică, pe Wall Street-ul local, existau nu mai puțin de 80 de bănci, dintre care 50 erau cu dotări la standarde moderne, desfășurându-și activitățile în adevărate opere arhitectonice, care rivalizau cu City-urile marilor capitale europene.