Nu! Nu este o glosă pe marginea fantazării ideologice a lui Francis Fukuyama. Istoria, în sensul comun de desfășurare reală a evenimentelor și interacțiune autentică a voințelor umane, nu numai că nu este integral accesibilă cunoașterii noastre, ea nu există, fiindcă cea mai neutră, echilibrată și cinstită narațiune istorică este tot o reconstituire. Spiritul nostru nu are acces la ceea ce s-a întîmplat decît prin intermediul unei narațiuni reconstitutive. Istoria nu este ceea ce a fost, ci ceea ce spun eu (istoricul) că a fost. Obiectivul stabilit de istoricismul german, al obiectivității maxime în judecata istorică (celebra frază a lui L. von Ranke: „Wie es eigentlich gewesen“), scoate în evidență faptul că nu există istorie în afara narațiunii istorice. Chiar martorul ocular al unui eveniment, într-o fază de maximă luciditate și cu un temperament flegmatic desăvîrșit, nu poate nota decît ceea ce se aude spus de participanții la un eveniment sau se vede cînd e vorba de mișcarea trupurilor și obiectelor pe care o poate înregistra privirea umană. În această privință, istoricul se lovește frecvent de relatările contrastante ale martorilor oculari și nu poate face mai mult decît să speculeze asupra motivațiilor personale sau circumstanțiale care l-au făcut pe martor să distorsioneze. Pe lîngă mărginirea cîmpului vizual față de cîmpul real al evenimentelor, martorul ocular nu cunoaște intențiile actorilor și deci nu poate determina cu precizie dacă ceea ce vede este rezultatul voinței actorilor. O ilustrare superbă a contradicției dintre ceea ce gîndește și rostește un individ față de ceea ce percepe și felul în care valorifică ceea ce percepe un ascultător este filmul Being there, regizat de Hal Ashby după romanul lui Jerzy Kosinski, adaptat în colaborare cu scenaristul Robert C. Jones, în care inegalabilul Peter Sellers întruchipează impostura angelică a unui retardat care debitează banalități cu aerul de străfulgerări de geniu. Percepția anturajului politic este ruptă de realitatea personajului și proiectează spusele lui într-un univers al profunzimilor insondabile.

Ceci n’est pas une pipe formulează René Magritte dis­tincția dintre obiect și imaginea obiectului, numind fenomenul confuziei dintre cele două La Trahison des images (1927). Cu atît mai gravă și mai înșelătoare este confuzia dintre istorie și istoriografie. Nu e întîmplător faptul că Michel Foucault, părintele relativismului antropologic, dedică un întreg studiu memoriei lui Magritte cu titlul Ceci n’est pas une pipe (1973), explorînd limitele limbajului și ale gîndirii.

Avînd în vedere aceste observații, istoria este numai istoriografie, iar aici intră toate formele de oglindire narativă a realității, de la jurnale și memorii, imagini sau ruine materiale, eventual reconstituite arheologic, pînă la complexele sinteze istoriografice care încearcă să combine într-o narațiune unitară interacțiunea a mii de oameni (avîndu-i în vedere numai pe cei care cu adevărat participă la o decizie cu impact asupra unei comunități) pe perioade și teritorii întinse. Istoricul modern, pe linia lui Giambatista Vico, Hegel, Michelet și a istoricismului, este constrîns, în narațiunea lui despre acțiunea oamenilor, de viziunea dominantă despre sensul existenței istorice, adică credința în progres și reprezentarea că mișcarea perpetuă a ființei umane are un scop și o direcție. Între istoriografia romantică, ce face din națiuni un motor al istoriei, hegelianism, care exaltă statul și aparatul său birocratic, și marxism, care absolutizează imperativele proletariatului, nu a apărut un alt cadru ideologic pentru scrisul istoric. Singura replică la marxismul clasic a venit tot din interiorul marxismului și este relativismul antropologic. Este într-un fel capătul de drum al unei gîndiri care a început cu creația omului de către Dumnezeu și sfîrșește cu creația omului de către sine. Cercul ființei s-a închis cu desăvîrșire în circumstanța spațio-temporală a ființării umane. Astfel, paradigma marxistă a dezvoltării liniare a umanității spre orizontul mișcător al utopiei sociale s-a chircit pînă cînd s-a închis singură într-o mișcare circulară. Metodele istoriografice care s-au desprins din această viziune – antropologia istorică, antropologia religioasă sau antropologia culturală – au meritul de a fi împins discuția conceptuală pînă la limita comunicabilității unui fapt istoric. Ceci n’est pas une pipe.

Istoria ca istoriografie este percepută din ce în ce mai mult ca o autoreprezentare, acuzată a fi ilegitimă și prin urmare falsă sau chiar vinovată dacă este a unui dominant (civilizație, națiune, religie) sau legitimată prin valoarea de revendicare și constestare a dominatului. Din narațiunea generalizatoare a grupului social care reprezintă statul se desprind rînd pe rînd narațiunile grupurilor minoritare. Istoria se desțese în istorii, raționalitățile (sau necesitățile, în limbaj marxist) istorice se pierd într-un hățiș de raționalități private. Termenul ultim al acestei disoluții este individul. Principală consecință este dizolvarea cauzalităților istorice într-un ocean de incertitudini teoretice și de dificultăți de gestionare a unei informații debordante.

Dar iarăși stranie coincidență, gîndirea post-marxistă relativizează istoriografia chiar la ora la care se face bilanțul responsabilităților unui secol de revoluție marxistă. Acum, cînd se deschid (parțial, cu reînchideri periodice) arhivele răspunderilor individuale pentru cel mai sîngeros secol din existența omenirii, istoria este lipsită și de metodă, și de sens. Războiul civil care a frămîntat secolul XX a împărțit societățile de pe întregul glob în victime și călăi, cu toate nuanțele care se pot descrie între victima absolută (copilul cu origini „nesănătoase“ după vocabularul epocii) și călăul suprem, cel în care se regăsește ordinul primordial de executare a masacrului. Prin urmare, istoria este viziunea fiecăruia asupra acțiunilor proprii și/sau a repercusiunilor acțiunilor celorlalți asupra sa. Călăii erau dominanți ieri, dar azi sînt victime! Victime ale unei narațiuni istorice care favorizează victimele de ieri, care astăzi ar dicta viziunea istoriografică. Astfel nu mai poți stabili cine este dominant și dominat, fiindcă de îndată ce dominatul reușește să-și proclame narațiunea ca adevăr istoric este acuzat de a fi devenit dominant. Această acuzație de subiectivism interesat a încercat să macine orice mărturie asupra sistemului represiv al comunismului de la Panait Istrati, trecînd prin Soljenițîn, pînă la istoriografia occidentală a comunismului (Cartea neagră a comunismului coordonată de Stéphane Courtois sau recenta Istorie mondială a comunismului în trei volume intitulate Călăii, Victimele și Complicii de Thierry Wolton).

Depășirea politică a comunismului fără un proces, măcar istoriografic, al responsabilităților produce o ultimă victimă a războiului „autoreprezentărilor“, însăși istoriografia. Funcția originară a mitului istorisit era întemeierea unei comunități. Istoriografiile naționale au preluat simbolic acest rol propunînd o narațiune istorică fondatoare a statului na­țional. Dar această prăbușire intelectuală a istoriografiei nu aruncă umbra relativismelor și a incertitudinilor perverse chiar asupra existenței și sensului comunității? 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.