Dintre toate civilizațiile lumii, cea în care omul a fost obiectul celei mai intense meditații și al celei mai sistematice cercetări este spațiul civilizațional din jurul Mediteranei. De la întrebarea pe care o formulează psalmul lui David, aparținînd straturilor celor mai vechi de redactare a Bibliei, și continuînd cu școala socratică, pînă la umanismele bizantine, medievale, renascentiste și iluministe, civilizațiile Europei au rafinat această întrebare: Ce este omul? Cel mai recent răspuns, transformat în dogmă a modernității și, prin urmare, componentă fixă a educației școlare, a fost că omul de „azi” constituie rezultatul întîmplător sau neplanificat (referință la termenul hazard din celebra lucrare a geneticianului Jacques Monod Le Hasard et la Nécessité. Essai sur la philosophie naturelle de la biologie moderne) al unei serii de mutații genetice necesare în condițiile produse de întîmplare. Genetica a continuat dezvoltarea teoriei darwiniene a evoluției speciilor, plasînd însă în scheme simple arborele genealogic, de care ne amintim cu toții din școală, de la paramaecium la homo sapiens sau, după cum au încercat unii antropologi să acrediteze, la faza ultimă a acestuia, homo sapiens sapiens. Între cele două capete ale schemei se înscrie în conștiința elevului școlii publice fastidiosul șir de manifestări culturale ale umanității, care au produs materia de studiu a disciplinelor umaniste, reconvertite în secolul XX în disciplina antropologie – culturală, istorică, religioasă. Însă cea mai importantă expresie a acestei căutări a esenței umanului a căpătat numele de umanism care, în mod special din secolul Luminilor, a început să desemneze căutarea unei definiții a umanului care să nu necesite referința la o creație și un creator. Astfel, umanismul a devenit în secolul XX, în pofida protestelor puternice ale unor gînditori creștini, curentul de gîndire pe care l-a revendicat mișcarea politică de stînga. În forma sa cea mai recentă, umanismul a proiectat omul dincolo de umanitatea sa biologică. Această nouă aspirație a primit numele de transumanism sau, după titlul lui Yuval Harari, Homo Deus.

Această reflecție trimilenară despre ceea ce este omul a ascuns însă o distincție aproape imperceptibilă sau rareori admisă între două feluri de a pune această întrebare sau două înțelesuri ale cuvîntului om în această întrebare. Această distincție, care a dat umanismului acea ambivalență care l-a făcut să fie revendicat de toate curentele filosofice ale Europei, se referă la faptul că întrebarea poate privi individul sau specia. Cînd spui om, referința se face simultan și la ansamblul tuturor celor care aparțin categoriei, și la un exemplar din această categorie. În fraza delfică gnôthi seautón (cunoaște-te pe tine însuți), referința se face chiar la individul particular care citește inscripția. Această cunoaștere nu este astfel a speciei și nici nu este comună speciei, ci este o cunoaștere particulară fiecărui individ în parte. Reflecția lui Socrate privește cel mai adesea acest înțeles individualizat al umanului. Legătura cu daimon-ul sau chiar raportarea la ho theos, divinitatea monadică, presupune un interlocutor individualizat și nu o specie.

Atunci cînd reflecția despre om ia în considerare specia, o face în mod special sub forma grupului care înlesnește supraviețuirea. Nu este deci vorba despre sensul biologic de specie, ci de forma de organizare sub care constatăm existența umanului, după cum au formulat-o în mod direct Platon și Aristotel, care i-au atribuit speciei umane caracteristica de a produce moduri de organizare a grupului complexe și variate. Aceasta este societatea.

Cînd întrebarea „Ce este omul?” îl privește pe individ, ea exprimă căutarea rostului existenței fiecăruia în parte. Tipul acesta de interogație îl scoate pe individ din specie și deci din orizontul dialogului cu congenerii lui și îl plasează în perspectiva dialogului cu un alt tip de ființă susceptibilă a da un răspuns dintr-un punct de vedere care nu este al umanului. Aceasta este divinitatea creatoare. Astfel, observăm că din această întrebare se naște, pe de o parte, conștiința individualității, prospon în greacă sau persona în latină, iar pe de altă parte se naște ideea accesului la creator. Majoritatea divinităților cu care se întrețin muritorii veacurilor păgîne nu sînt divinități creatoare și nu li se poate cere nici o socoteală ontologică. Întrebarea aceasta naște necesitatea psihologică a accesului la divinitatea creatoare și nu doar la divinitatea poliadă, adică cea care veghează la buna funcționare a societății.

Cînd întrebarea „Ce este omul?” se referă la specie, adică la societate, ea deschide discuția asupra formei optime de organizare a grupului astfel încît să se ajungă la maximum de șanse de supraviețuire a grupului. Domeniul care se ocupă de această organizare este, după definiția lui René Girard, cultura. În lista produselor culturale care se ocupă de această organizare, pe locul întîi se află divinitatea poliadă. Aceasta își poate avea originea, eventual, într-un țap ispășitor divinizat. Este de reținut că divinitățile responsabile de teocrații țin de acest al doilea tip de interogație.

La rîndul lor, fiecare dintre aceste două tipuri de interogație poate primi un răspuns din două perspective. La întrebarea care ia în considerare individul, perspectiva majoră este cea spiritualistă. Astfel, cel care se întreabă, precum o face psalmistul citat în titlu, fie pornește de la, fie ajunge la constatarea că actuala formă a existenței sale, înscrisă în coordonatele timpului și spațiului, este numai o treaptă intermediară și provizorie a existenței sale, pe care o denumește „ființă“ într-un sens metaforic pînă cînd i se va dezvălui un nivel superior sau o calitate diferită a existenței sale. Dintre gîndirile religioase ale antichității, cel mai deschis s-a afirmat această perspectivă în misticismul iudaic, veterotestamentar sau apocrif, și în budism. A doua perspectivă este cea materialistă sau biologistă, în care individul nu este decît o infimă verigă în lanțul evoluției, de cele mai multe ori fără nici o contribuție.

La al doilea tip de întrebare, perspectiva spiritualistă este mai degrabă concesivă. Existența grupului este admisă ca o consecință a spațio-temporalității și aparent necesară acestei existențe provizorii. În orice caz, gînditorii care au abordat întrebarea de al doilea tip din această perspectivă s-au preocupat, de fapt, de opțiunile teoretice și de acțiunile practice de sustragere a individului de sub supremația grupului.

Cealaltă perspectivă, materialistă, este cea care a dat naștere celor mai importante teorii politice. Pornind fie de la observația că individul este insignifiant, fie de la observația că este fundamental rău și dăunător congenerului său, gîndirea politică a stipulat că scopul umanului este realizarea unui mod de organizare a grupului care să „schimbe” natura defectuoasă a individului. Prin societate, individul poate fi ameliorat. Modalitățile acestei ameliorări sînt fie de tip coercitiv, fie de tip doctrinar (educație, ideologie dominantă), fie, în cele din urmă, de tip tehnologic, prin „supraprotezare” (inserarea în organism a unor aparate) sau prin manipulare genetică. Societatea are astfel ca obiectiv să recreeze omul sub o formă nouă și mai ales transformată după propriile-i obiective. Rămîne, evident, fără răspuns întrebarea cine este „societatea”.

Aceste patru abordări, pe care le-am observat dezvoltîndu-se în experiența umanității din ultimele trei milenii, se conturează antagonic în ultimele secole ale umanității și au produs nu numai o dezbatere polemică aprinsă, ci chiar explozii de violență fizică. Secolul XX a ilustrat chiar încercarea eliminării prin exterminarea exponenților ei a perspectivei spirtualiste. Prezervarea acestei varietăți este poate lecția pe care trebuie s-o rețină secolul XXI. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.