La Roma mi-am descoperit conștiința arheologică, mai ales după ce am vizitat biserica San Clemente, unde, pe o scară în spirală, poți coborî pe scala temporală a circa două milenii, pînă la templul mithraic aflat la temelie. N-aș fi avut răbdarea de a deveni arheolog, rămîn un turist diletant, mereu fascinat de trecut, dar sînt contaminat de pasiunea celor care i se dedică profesionist – cu lopățele, spatule, perii și lupe – asemenea unor detectivi neobosiți. Ce crimă investighează? Aș spune că sînt porniți în căutarea înțelepciunii și a speranței: o adevărată nebunie, în lumea noastră opacă, fixată în prezent, așadar lipsită de vizualizarea civilizației noastre ca strat dintr-un „tort arheologic“ mereu neterminat. Deși călătorim mai des, mai mult și mai departe decît înaintașii noștri, avem naivitatea de a ne vedea pe noi înșine ca pe un punct terminus, nu ca pe o simplă etapă. Nu-mi vine să cred că locuința unde scriu acest text, pe laptop, va fi la un moment dat „oale și ulcele“, o simplă piesă aglutinată într-o pastă lutoasă. Mi e greu să mi imaginez că diferite simboluri ale Europei contemporane – să spunem Turnul Eiffel sau catedrala San Pietro – vor fi cîndva sub pămînt, la zeci de metri adîncime. De cînd ne putem stoca digital imaginile și textele, arheologia a fuzionat cu futurologia: vechimea e proiectată într-un viitor care seamănă cu un uriaș cimitir virtual. Am salvat, deja, pe suporturi fragile, presupus indestructibile prin multiplicare, atît trecutul nostru imediat, cît și datele care vor mărturisi despre noi în fața unor generații îndepărtate, necunoscute, dar care vor ști aproape totul despre noi.

Noile tehnologii ne permit (și deci ne invită) să reinventăm trecutul, prin reconstituiri tridimensionale. Puteți găsi pe Internet filme cu asemenea exerciții oarecum abstracte, ca niște planșe de arhitectură, și totuși extrem de sugestive: savanții au început să refacă pînă și sonorul vieții cotidiene din Parisul medieval sau de la Pompei. Poate că nu peste multă vreme vom fi capabili să redăm și mirosurile unor asemenea diorame, participînd (educațional sau hedonist) la imersia totală în scene apuse, reapropriate în cascade de pixeli. Respectivele extensii alterează, prin relativizare, experiența directă a turistului aflat in situ. La începuturile fotografiei, izolam cîte un suvernir emblematic, producînd „cărți poștale“ de uz privat. Fotografia digitală ne a împins către o practică neobișnuită: ne deplasăm „la fața locului“ doar pentru a dubla realitatea surprinsă acolo printr-o peliculă reportericească exhaustivă. Mai mult: ne punem pe noi înșine în scenă, cu bățul de selfie, asociindu-i ipotetic pe toți ceilalți la actul nostru de cunoaștere. Marile emoții singulare ale exotismului s-au banalizat pe feed-ul de Facebook, unde vedem continuu semeni care se interpun, cu fețele lor radioase, între noi și felurite locuri celebre, de la Taj Mahal pînă la Petra, și de la plajele din Fidji pînă la Christul din Rio de Janeiro. Muzeul nostru imaginar se extinde indefinit, pe măsură ce reacționăm mai vag. Ochii celorlalți, a căror privire se amplifică prin sute de fotografii aruncate în fluxul rețelei, devin propriii noștri ochi mereu mai blazați. Aproape că te întrebi dacă mai merită să faci tu însuți deplasarea! Locurile sacre ale memoriei umane au pălit în fața capacității noastre de a le vedea de la distanță, în mii de ipostaze tot mai abil dramatizate (mai ales prin răspîndirea recentă a filmărilor cu drone). Realitatea lor concretă riscă să dezamăgească. Pe vremea lui Goethe și Winkelmann, sau a lui Stendhal, desenul, gravura și bucata literară descriptivă erau singurii mediatori între publicul educat și patrimoniul menit să educe. Acum sîntem cu toții reporterii, arheologii și pedagogii unui trecut transformat în publicitate și autoîncîntare. Ne consumăm memoria, producînd o avalașă de imagini chemate să mascheze trecerea timpului, contracția spațiului și iminența morții, care va lăsa în urma noastră arhiva inflaționară a unor mărturii tăcute. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.