Seneca îi scria prietenului Lucilius să primească senin nenorocirile vieții, de vreme ce nu le poate influența. Iată miezul doctrinei stoice. În Evanghelii, citim ceva și mai teribil: Dumnezeul făcut om, Mîntuitorul Iisus Hristos, a suferit, de bunăvoie, toate umilințele la care l-au supus semenii săi: această deșertare (kenosis) de slava divină, încununată de moartea prin răstignire, în locul tîlharului „preferat“ de popor, deschide abisul smerit din care avea să explodeze energia Învierii. Multă lume s-a lepădat de creștinism sub pretextul că el îți cere prea mult: ar fi cu neputință de „practicat“ pînă la capăt. Ba chiar și pînă la mijloc. Un Dumnezeu care îți cere, de pildă, să ierți dușmanului tău de 70 de ori cîte 7 – nu e omenos, ci crud! Tocmai pentru că ranchiuna, răzbunarea, invidia, meschinăria nu sînt accidente, ci trăsături ale omului căzut. Și, dacă tot e căzut, de ce s-ar ridica peste puterile sale? Un cerc vicios, pe care teodrama christică îl sparge, dar numai pentru cei care au obosit să caute fericirea în lume și bunătatea, în omul fără Dumnezeu. Pentru restul, captivitatea continuă. Convertirea, prin înfrîngerea propriei voințe, implică un efort ascetic deloc simpatic, ba chiar revoltător, în primă instanță. Trăim subjugați de magnetul autoîndreptățirii. Ni se pare absurd să ne căutăm dreptatea în afara propriului ego, care îi acuză mereu pe alții și judecă mereu în favoarea noastră. Sînt circuite pe care fiecare ins cu o viață interioară le cunoaște: se luptă în această arenă toată viața. Și continuă să aleagă calea comodă, aceea în care silogismul justificării personale prevalează.

Am cunoscut în viața mea multe momente de „onoare“ socială. Folosesc acum ghilimele tocmai pentru că această capcană provoacă supraestimări fanteziste. În realitatea de pe urmă, cu cît te au „cinstit“ mai mult alții (fără a exclude, aprioric, meritul personal), cu atît mai greu îți este să înțelegi zădărnicia, vremelnicia și comicul obiectiv al acestor ritualuri selective. De aceea există o virtute (cumva intrinsecă) a omului „simplu“, nebăgat în seamă, anonim. El are – fie că o știe sau nu, deși o simte – privilegiul paradoxal de a rămîne constant: n-are de unde să cadă: trăiește răutatea semenilor ca pe un fenomen natural, fără închipuiri de sine care să-i facă mult mai dificilă adaptarea la turpitudinea condiției umane. Cu cît ești mai „mic“, cu atît ești mai liber, sau poate chiar mai pregătit să ierți și să trăiești împăcat cu tine însuți. Însă situația celui „mic“ nu e dorită de el: om fiind, și-ar fi putut oricînd asuma pretenții mai mari. Cei care se urcă pe diferitele scări ale ierahiei sociale sînt robii acestor pretenții, la care nu renunță fără sîngerare. Cei care rămîn acolo, „jos“, sînt deja situați în punctul unde oricum ajungem, prin simpla trecere a timpului: la bătrînețe, singurătate, maladie și moarte.

Liberi fiind, nu putem trata aceste subiecte în cheia predestinării. Cine-și alege înzestrările, cine poate domina cursul evenimentelor care ne acoperă ca o lavă? Planurile noastre nu sînt decît interstiții volitive într-un corp de interacțiuni complexe, pe care le urmăm orbește, chiar și atunci cînd ne credem căpitanii propriei corăbii. Singurul spațiu în care chiar decidem e acela al conștiinței – pînza freatică de gînduri și opțiuni pe care se sprijină carcasa noastră biologică și prezența noastră comunitară. Acolo sîntem suverani: putem rîde de noi (adică de propria fragilitate) sau ne putem atribui forțe imaginare, la care nu vom renunța fără suspine și jalnice tribulații. Putem iubi ceva din umanitatea celuilalt sau o putem deforma prin faptele noastre orgolioase și egoiste. Ne putem găsi sensul și reazemul în Dumnezeu, așa cum avem la îndemînă și rătăcirile somptuoase ale nihilismului. Era post-adevăr, definită prin tirania „faptelor alternative“, nu schimbă nimic din materia primă a existenței. Sufletul nostru peregrinează între stoicism și creștinism, cău­tînd consolările unei înțelepciuni improbabile. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.