Începînd cu umanismul renascentist, Prostia și-a meritat majuscula alegorică, funcționînd ca materie primă a distopiilor paradoxale (encomium moriae etc.). Tendința s-a combinat perfect cu pesimismul antropologic al Reformatorilor (pentru Luther, omul căzut în păcat e un „buștean“). Revoluția copernicană – care avea să-i inspire lui Pascal „teroarea spațiilor infinite“ – a completat dezvrăjirea geocentrismului biblic în care omul juca măgulitorul rol de rege al Creației. În fond, modernitatea a început printr-o detronare autocritică a urmașilor lui Adam: ei nu mai sînt culmea rațională a faptului cosmogonic divin, ci mașinării stricate, sedii ale corupției, citadele ale unei animalități prost domesticite, pe care numai raționalismul abstract-autoritar al Luminilor avea să-l repună pe drumul cel bun al ordinii publice forțate (deci al binelui comun obținut prin impactul Educației obligatorii și disciplina Statului-gestionar). Odată ce modelul ptolemeic dispare, oamenii vii se simt furnici nemernice într-un univers înfricoșător, nimicuri fragile, pe care numai ideologia căii unice îi poate pune la treabă eficient, în lupta cu misterul și în religia științei. Totalitarismele veacului trecut au desăvîrșit macabru ingineria socială care a înlocuit, pe un fundal scientist, anticlerical și agnostic, străvechiul personalism al teologiei patristice. Dacă, în Evul Mediu, societatea oprima individul prin abolirea corporatistă a mobilității sociale pe verticală, în Noul Timp, indivizii se supun legii și imperativelor științifice (numai bune pentru a justifica dictatura, cultul progresului și militarismul etatist). În această complicată dialectică, prostia devine aliatul obiectiv al Puterii. Ea nu mai e sursă semirustică de satiră amuzantă, cît obscuritate geometrizată, stihie canalizată, Leviathan orb.

După statistici poate discutabile, românii au un IQ mediu situat în ultima treime a tabloului european. Asta pentru că sîntem pe jumătate țărani și pentru că național-comunismul a funcționat prin contraselecție, descurajînd performanța în liberă competiție și încurajînd excepția propagandistică (sport, olimpiade școlare). Cînd un român își demonstra natura eminentă, el nu servea drept model chemat să ridice media, ci doar ca piesă într-o vitrină menită să demonstreze superioritatea lumii sovietice asupra celei capitaliste. Elevi dopați la fel de necinstit ca și sportivii de top aveau doar misiunea de a confirma avantajul comparativ al utopiei bolșevice.

Apoteoza vizibilă a prostiei (mediocritatea adulată și promovată pentru calitățile ei „liniștitoare“) a continuat în postcomunism, inclusiv prin democratizarea universității, în detrimentul oricărei selecții meritocratice. Tot ce fusese rău în vechiul regim s-a reciclat la o scară amplificată sub cel nou, cu ajutorul populismului demofil (masele au rămas pe stadioane, puse să strige ce trebuie, și după trei decenii de presupusă libertate). Așa se explică (dacă privim atent) clivajul dintre elita progresist-citadină și utilizarea politică a „poporului“ ca masă anonimă, solicitată să legitimeze stagnarea. Clivaj? Mai mult decît atît: luptă deschisă pentru cucerirea puterii. Tehnocrație vs tirania majorității. Dincolo de dramaturgia acestei coliziuni, numai Biserica operează cu un concept (poporul lui Dumnezeu) care, prin viața liturgică, devine fapt comunitar solidar și coerent. În spațiul eclezial găsești, sporadic intersectate, toate categoriile amintite: și intelectuali, și țărani, precupeți, lume provincială, lideri politici: dacă n-ar exista acest teren de aterizare comună, lupta epică dintre emanciparea prin cultura inteligenței și conservarea stării de fapt posttotalitare s-ar fi convertit într-un război civil. Riscul n-a dispărut. El e doar atenuat și temporizat prin impactul retoricii evanghelice (introdusă în autoportretul nostru identitar). Trăim deocamdată în labirintul vulgarității plebiscitate, al violenței simbolice și al unor bătălii de culise, transpuse în minciună mediatică. Știu că e trist și deprimant. M-am străduit să vă arăt de ce. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.