In memoriam Nicolae Șerban Tanașoca 

Tensiunea inerentă alegerii între o patrie geografică, cum era pentru aromâni Elada, unde însă în secolul al XIX-lea diferențele naturale ale unui proces etnogenetic lung și complex nu se puteau exprima, și o patrie de elecțiune, care venea în întîmpinarea unei aspirații identitare, dar oferea inevitabil tot peisajul unei societăți care se căuta și se zămislea cu greu, presărat de neîmpliniri și neputințe, a produs la Nicolae Ș. Tanașoca energia căutării acelui Bizanț care avea vocația să rezolve aceste tensiuni. Astfel, el a ajuns să construiască un concept pe care l-a numit bizantinism. În studiul său Bizanțul și românii, N.Ș. Tanașoca identifică două tipuri de bizantinism. Întîi vine un bizantinism propriu-zis, care „se referă la trăsăturile specifice imprimate unor realități umane de diferite naturi – politice, culturale, de civilizație – de o formațiune istorică, Imperiul Bizantin“. Bizantinismul, văzut din interiorul cronologic al universului său, pare paradoxal: ortodoxia este apărată de pontiful roman (sinodul al IV-lea ecumenic, sinoadele al VI-lea și al VII-lea, adică în disputa monothelită și iconoclasm), limba administrației și a armatei este încă latina (cel puțin pînă la sfîrșitul secolului VI), etnia este sublimată de unitatea religioasă și culturală a Imperiului, de aspirația însăși la afirmarea universalității ființei umane exprimată prin universalitatea organizării politice. Această preocupare de a schița un portret al Bizanțului mai autentic și mai generos se înscrie tocmai în aspirația de a exonera „patria“ de denaturările polemice, de caricaturizarea unei istoriografii necinstit pătimașe (aici îi avea în vedere în mod special pe Dumitru Drăghicescu și Eugen Lovinescu) și de amalgamarea care se produsese în mentalitatea comună între Bizanț și fanarioți. Bizantinismul trebuia privit ca esență, ca experiență de viață acumulată în expresia culturală, a unei realități istorice, cu bunele și relele ei, dar mai ales cu deplina demnitate a unei societăți care urmărea un ideal, „creştin şi european“, în schimb trebuia respins sensul figurativ al bizantinismului folosit în limba franceză și împrumutat și în limba română, prin care se conotează un mediu al intrigii sau al subtilităților inutile și frivole.

Al doilea tip de bizantinism, pe care N.Ș. Tanașoca îl considera mai puternic legat de ființa națională românească, era cel ecleziastic, prin care înțelegea „organizarea administrativă a Bisericii din cuprinsul Imperiului Bizantin în dioceze, eparhii și parohii, aflate inițial sub autoritatea patriarhiilor, iar mai tîrziu, pe măsura restrîngerii teritoriale a Bizanțului, sub jurisdicția Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, devenită treptat supremul scaun arhieresc al Imperiului, iar pe de altă parte, formele particulare ale cultului creștin și ale vieții monahale, specifice acestei Biserici, și literatura teologică datorată fiilor ei“. Pentru N.Ș. Tanașoca, bizantinismul ecleziastic este spațiul propriu-zis al întîlnirii românilor cu Bizanțul. Acesta este un fapt, nu o evaluare. Important pentru N.Ș. Tanașoca este ca acest fapt să nu fie exploatat polemic, mai ales pentru a îndepărta românii și România de azi de o nouă vocație politică, cea a apartenenței la Uniunea Europeană. Da, bizantinismul este o trăsătură a civilizației românești, care se regăsește nu numai în plan religios, ci și în cel cultural și artistic, dar această trăsătură nici nu se opune, nici nu diminuează vocația politică europeană a României. Astfel sună concluzia unei vieți de cercetare în bizantinistică, dar și de implicare în viața publică și politică a României post-comuniste.

În activitatea sa dedicată renașterii valorile politice românești de dinaintea instaurării comunismului, N.Ș. Tanașoca s-a remarcat la conducerea ziarului Liberalul ca unul dintre apărătorii legitimității politice și istorice a monarhiei în România. Atașamentul său față de monarhie poate să-și găsească o explicație și în dragostea lui pentru Bizanț, deși cu maximă probitate istorică releva caracterul modern și național al monarhiei românești, ca expresie a voinței naționale de a fonda un nou corp politic pe principiile și modurile proprii de funcționare ale democrației. În acest sens, cu maximă acuitate istorică, N.Ș. Tanașoca a remarcat că ultima expresie a bizantinismului politic se leagă de o derogare de la principiile guvernării democratice. Este vorba despre încoronarea lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol de către patriarhul ecumenic în biserica patriarhală conform ceremonialului bizantin, practicat de domnii fanarioți și de domnii Principatelor române de dinainte de Unire. Această încoronare a avut loc în iunie 1864, cu ocazia vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la sultan, în urma loviturii de stat din 2 mai 1864, care instaura un regim personal autoritar al domnitorului. Acest tip de regim, care avea ca scop în mod paradoxal accelerarea reformelor modernizatoare, se vedea legitimat prin apelul la bizantinism.

Conceptualizarea unui bizantinism cultural sau istoric începe în alte națiuni est- și sud-est europene încă din secolului al XIX-lea prin poziționarea pentru sau împotriva trecutului bizantin, în contextul construcțiilor naționale din Balcani și din Imperiul Rus. Este interesant de relevat că, în dezbaterea ideologică și istoriografică de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, în Rusia apar în tabăra simpatizanților Bizanțului două concepte înrudite, greu de redat în traducere românească, vizantizm și vizantinizm, primul folosit de diplomatul și eseistul Konstantin Leontiev, al doilea de istoricul I.I. Sokolov. Alegerea fiecăreia din cele două forme lingvistice este aleatorie, totuși există diferențe. Vizantizmul lui Leontiev este o opțiune culturală recomandată societății din vremea lui, prin care aceasta trebuie să îmbrățișeze și să se identifice cu ceea ce a rămas viu încă din Bizanț, anume Marea Biserică a lui Hristos, adică Patriarhia ecumenică și viața monastică răsăriteană. Poziția lui Leontiev are un element de noutate, avînd în vedere, pe de o parte, că, în aceeași epocă, Vladimir Soloviov se exprimă critic la adresa trecutului bizantin în Rusia și Biserica universală, iar, pe de altă parte, că politica oficială a Rusiei de sprijinire a Bulgariei în contextul conflictului ecleziastic dintre Biserica bulgărească și Patriarhia ecumenică se inspira din teoria geopolitică a panslavismului. Astfel, pentru Leontiev, apelul la Bizanț, împotriva panslavismului care ajunsese să fie promovat în mod păgubos de politica oficială a Imperiului Rus, este un mod de a lărgi viziunea imperială rusească dincolo de frontierele incerte ale panslavismului. Bizanțul este universalitatea specifică a Rusiei. Vizantinizmul lui I.I. Sokolov privește mai degrabă un aspect socio-religios intern al Rusiei, anume relația dintre Imperiu și Biserică. El definește esența Bizanțului în echilibrul și parteneriatul dintre cele două, așa cum apar în Epanagoga lui Fotie (secolul IX). Astfel, vizantinizmul său este o critică a subjugării Bisericii de către puterea imperială rămasă în vigoare de la reformele lui Petru cel Mare.

Raportat la aceste concepte istoriografice cu puternice implicații ideologice în vremea lor, bizantinismul lui N.Ș. Tanașoca este un demers științific modern, care nu caută decît să replaseze reconstituirea istoriografică în spațiul și timpul ei proprii. Dimensiunea subiectivă a conceptului lui N.Ș. Tanașoca transpare doar într-o discretă notă nostalgică a scrisului istoric. Nici Bizanțul, nici romanitatea balcanică nu mai puteau fi chemate la viață în formele din trecut, fiindcă tipul antropologic al societăților românești, grecești sau general sud-est europene contemporane nu mai are, din experiența umană și intelectuală a lui N.Ș. Tanașoca, fibra oamenilor din trecut. De altfel, N.Ș. Tanașoca se considera chiar pe sine un om din trecut pierdut în prezent, dar cauza majoră a acestei schimbări antropologice el o identifica în dezastrul moral și social al regimurilor totalitare care au bîntuit secolul al XX lea. În cazul României, comunismul distrusese orice capacitate de a invoca în mod inteligent și sensibil trecutul. Caricatura istoriografică a național-comunismului aruncase un blam asupra disciplinei istorice. Astfel, realitățile bizantine pe care le-a descris N.Ș. Tanașoca, cu maximă acribie, dar și nesfîrșită simpatie, bizantinismul viguros și ecumenic al primelor secole, bizantinismul ecleziastic și rafinat al Țărilor Române, bizantinismul romanic și cultural al vlahiilor sud-dunărene au fost tot atîtea patrii imaginate, pe care le-a ridicat către cititorul contemporan ca pe o oglindă în care acesta să-și citească neajunsurile și neputințele. Scopul ultim al scrisului istoric, în cea mai frumoase tradiție a antichității, este să construiască din acțiunile înaintașilor o lecție de morală. N.Ș. Tanașoca a întruchipat, în scrisul său istoric, acest ideal clasic. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.