Floriile ortodoxe din 9 aprilie 2017 au devenit, în două lăcașuri copte din Egipt, teatrul tragic al unei băi de sînge: 44 de oameni uciși și peste 100 de răniți grav marchează bilanțul unui dublu atac cu bombe, revendicat de Statul Islamic. Evident, „lumea civilizată“ a condamnat acest nou act de terorism anticreștin, în vreme ce președintele Egiptului a instituit starea de urgență pentru următoarele trei luni. Așa cum ne-am obișnuit, impactul emoțional al masacrului a fost amplificat via Internet, stîrnind indignări globale, dintre care cele mai multe, inevitabil, retorice. Nu e vina „cuiva“ anume, din rîndul publicului larg, pentru acest tip de reacție cumva decorativă. Pe de o parte, crescuta frecvență a terorismului de matrice islamist-radicală pe sol european sau în Orientul Mijlociu și Africa induce, prin acumulare mecanică, un soi de apatie defetistă, neputincioasă: deschizi un flux de știri sau televizorul și afli, pur și simplu, că un nou asemenea atac s-a produs, că se fac anchete de poliție, că suspecții sînt căutați, că numărul victimelor crește pe măsură ce fumul, cioburile și groaza de la fața locului se risipesc.

Mecanismul defensiv cu care sîntem psihologic echipați ne face să deplîngem faptul ca atare, dar și să ne simțim în siguranță (relativă), ceea ce ne ajută să ne reluăm, mai devreme sau mai tîrziu, rutina cotidiană. Liderii politici condamnă prompt aceste evenimente, presa, cu experții săi de serviciu, adaugă înțelegerii noastre o sumă de explicații ceva mai detaliate despre contextul fiecărui atentat și… viața își reintră în drepturi, pînă la proximul val de breaking news cu o tematică similară.

În condițiile acestei percepții standardizate, care se supune unui ritual civic, politic și mediatic deja previzibil, moartea acelor oameni inocenți se abstractizează, cînd nu devine ușor frivolă, în spatele campaniilor de tip „Je suis…“ de pe Facebook. De fapt, asimilăm aceste „daune colaterale“ riscului însuși de a trăi, alături de statisticile privind morțile provocate pe drumurile publice, catastrofele aviatice ori cele strict naturale. Ne gîndim la cei apropiați, simțim o anumită ușurare dacă printre victimele atentatului terorist nu regăsim și ceva compatrioți (deși, în ultima vreme, n-a fost așa), după care ne vedem de treburile curente.

Toată lumea pierde ceva din banalizarea terorismului. Ne tocim reflexele empatice, pentru că ele sînt strict plafonate, și alimentăm tensiunile mari, difuze, dintre lumea islamică și cea creștin-secularizată a Occidentului. Terorismul, ca fapt deja obișnuit, ne forțează să revizităm valorile noastre de bază: conservatorul se simte cel mai iritat de „slăbiciunea“ guvernelor europene pro-imigrație, liberalul și socialistul caută să „nuanțeze“ originea islamistă a masacrelor, căutînd motivații social-psihanalitice pe temeiul cărora culpa revine în final tot Occidentului opresor, care „trebuie“ să deconteze cumva abuzurile erei coloniale…

Prin aceste poziționări „ideologice“, polemic-unilaterale, întețim războiul cultural din sînul societăților noastre: avem altceva de făcut în fața unor crime pe care nici un cetățean obișnuit nu are cum să le oprească? Și tocmai pentru că guvernele noastre par incapabile să stopeze fenomenul, ne exprimăm electoral, creditînd prea ușor demagogii dreptelor naționaliste, cu tot cu arsenalul lor de „măsuri dure“ anti-imigrație. Altfel spus, deși pare banalizat, terorismul ne schimbă, insidios, decorul, alterînd coeziunea axiologică a democrațiilor de care încă ne bucurăm. La Stockholm, Berlin, Londra, Nisa sau Bruxelles, atacurile teroriste paralizează (uneori zile în șir) activitatea economică normală. Cele petrecute recent în Egipt au folosit ca pretext al suspendării ordinii „civile“ (pe lîngă lovitura dată, din nou, industriei turismului). Terorismul e banal în măsura în care răul din noi e, la rîndul lui, integrat în perimetrul normalității. Și cine mai poate izola răul, într-o lume a relativismului generalizat? 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.