Gesturile eroice sînt admirabile. Dar, de obicei, ele ne apar situate departe, pe un cer al idealului, de unde ne impresio­nează cu exemplaritatea lor, cu caracterul lor „nepereche“, cu distanţa lor faţă de circumstanţele vieţii obişnuite. E uimitor cînd un asemenea act se întîmplă în imediat, într-un supermarket, cînd media îl anunţă la jurnalul de ştiri. E aproape de necrezut ca sacrificiul de sine să dea buzna în cotidian. Militarul francez a luat locul unei ostatice în magazinul ţinut sub focul armei de ucigaşul jihadist. Şi-a dat deliberat viaţa pentru a salva altă viaţă. Şi-a dat-o: în cazul lui, cuvîntul are întreaga greutate. Arnaud Beltrame ştia că sînt puţine şanse să scape de moarte. A intrat neînarmat în clădire. El nu se afla în asalt, în toiul unei intervenţii, cînd pericolul e mare, dar există mijloace să fie combătut, evitat. A avut curajul că conteze doar pe puterea cuvîntului şi a mîinilor goale în încercarea de a-l neutraliza pe teroristul care făcuse deja cîteva victime. Înainte de ciocnirea armată, el a hotărît să asume înfruntarea inegală. Totul, în actul lui, este în acelaşi timp eroic şi sobru, extrem şi cumpănit.

Transportat la spital cu răni foarte grave, locotenent-colonelul ­Arnaud Beltrame a mai trăit cîteva ceasuri, avînd-o în preajmă pe soţia sa. Cei doi plănuiau să facă în curînd cununia catolică. Arnaud Beltrame avea patruzeci şi patru de ani. Cu cîţiva ani înainte întîlnise la abaţia Lagrasse un canonic de care îl legase o prietenie deosebită. Se „convertise“ la creştinism, în sensul că trecuse de la un respect comun faţă de religie la o credinţă asumată, pregătită, activă. A primit binecuvîntarea apostolică in articulo mortis de la părintele Jean-Baptiste. Gestul şi moartea lui au avut loc pe 23-24 martie, imediat înaintea Săptămînii Mari. Totul, în actul lui, pare marcat simbolic; apare, în mod uimitor, ca simbol pus în act.

Interpretarea creştină e, desigur, la îndemînă. Dar nu cred că ea trebuie aplicată rapid, doar pe baza analogiilor de primă instanţă. S-a vorbit mult şi despre devotamentul lui Arnaud Beltrame faţă de profesie, asumată ca o misiune, o datorie înaltă de a proteja oamenii, de a-i salva din pericol. În Irak, în 2005, el izbutise o primejdioasă operaţie de extragere din Bagdad a unei cetăţene franceze, fiind decorat cu Crucea Valorii Militare. Familia, colegii, şefii săi vorbesc despre curajul lui, impulsul de a se angaja, de a risca avînd conştiinţa clară a primejdiei, despre capacitatea de a stăpîni situaţiile încordate, de a asigura solidaritatea echipei. Un profil puternic, ofensiv, generos pe linia meseriei şi a onoarei. Un profil de luptător nobil.

Se vorbeşte de asemenea despre omul de convingeri, slujitor al Republicii, ataşat de prestigiul şi de istoria Franţei. Ovidiu Nahoi, la RFI, vorbeşte despre „valorile Beltrame“: „universalism republican, suveranitate democratică, «jertfă creştin㻓, întrebîndu-se dacă aceste principii – în jurul cărora Emmanuel Macron încearcă să obţină coeziunea societăţii – sînt totuşi convingătoare pentru toţi francezii. Numeroşi sînt cei care cer înăsprirea măsurilor împotriva extremismului islamist pe teritoriul francez. În aceeaşi zi, 23 martie, un marş alb avea loc la Paris, ca protest şi alarmă, în urma asasinatului antisemit comis asupra unei bătrîne de optzeci şi cinci de ani, supravieţuitoare a Holocaustului.

În opoziţie cu pulsiunile de ură – religioasă, etnică, politic-extremistă – tot mai prezente în Europa, Arnaud Beltrame ar putea fi privit ca erou „socio-cultural“: simbol sau ideal, încarnat cu preţul vieţii, al unei societăţi unde onoarea, abnegaţia, universalismul, libertatea, convivialitatea ar fi lianţii. Aşa l-a celebrat, în curtea de onoare a Domului Invalizilor, Emmanuel Macron: ca pe un înalt reper mobilizator, un cavaler al valorilor noastre, apt să intensifice în francezi devotamentul faţă de aceste principii, să-i unească în jurul lor.

Toate aceste dimensiuni de lectură a actului său sînt fără îndoială legitime. Dar acoperă ele calitatea actului în chestiune? Nu depăşeşte această calitate rubricile lor? Nu indică ea potenţialul de nobleţe a umanului pur şi simplu? Cei mai buni dintre noi valorifică mult, foarte mult din acest potenţial. Există puţini care îl trec în mod total în act. Dar există asemenea oameni. Ei au arătat că sacrificiul de sine face parte dintre posibilităţile umanului. În mod concret, deliberat, reflectat s-au depăşit pe ei înşişi ca indivizi, ca individualitate. Şi-au lărgit destinul prin responsabilitatea totală pentru celălalt.

Apoi, militarul francez şi alţii asemenea lui au suspendat, prin actul lor, mecanismul forţei care e „legea naturală“ în această lume. Sigur că într-o lume civilizată, mecanismul forţei e „domesticit“: acceptăm, în principiu, să respectăm fiinţa celuilalt, libertatea, drepturile, spaţiul lui. Ne supunem legii, apelăm la dialog, la negociere, ne restrîngem pentru a lăsa loc şi semenului. Dar chiar şi în societăţile noastre, rămîne cazul recursului îndreptăţit la forţă, cînd te afli în legitimă apărare, cînd ripostezi unui atac. Or, în faţa forţei ucigaşe, descreierate de ură, militarul francez a ales să nu răspundă prin forţă armată. Prin faptul că s-a substituit voluntar unei victime şi prin nerecurgerea la forţă, el a făcut prezent un alt regim de raporturi umane decît cel „realist“, firesc, general acceptat.

Există într-o asemenea atitudine, într-un asemenea gest, un fel de transcendenţă care nu e de calificat confesional, cultural, identitar. E prea universal umană pentru a fi situată într-o rubrică anume.

S-a vorbit desigur despre angajarea creştină a lui Arnaud Beltrame. Dar cei care au invocat-o au avut, în general, eleganţa de a nu monopoliza, în cont creştin, actul lui. Nu au făcut din el un semn de superioritate creştină faţă de islam, nici de ascendent faţă de insul neangajat religios. Au ţinut seama de mănunchiul motivaţiilor care au decis acest act. Au respectat expresivitatea lui pentru oameni de diferite credinţe şi convingeri; e de sperat chiar pentru cei purtaţi de fanatism şi ură.

Există, neîndoielnic, în acest act, un filon puternic datorat credinţei. Dar dacă credinţa ar fi mărginită la exemplaritatea socială a gestului, nu am acoperi specificul credinţei. Chiar dacă am echivala credinţa cu sacrificiul de sine şi nerecurgerea la forţă, ceea ce este extraordinar, nu am atinge încă ceea ce face miezul credinţei.

„Nu este iubire mai mare decît să-ţi pui viaţa pentru prietenii tăi“, spune Christos. Da, dar o spune în cadrul unui act sacrificial prin care oferă omului o cu totul altă viaţă decît cea finită, una participativă la propria Lui viaţă divină. „Prietenii“ sînt cei deveniţi sensibili la noutatea ei, receptivi faţă de suflul ei, purtaţi de dinamica ei, înaintînd în întîlnirea cu Cel care o dăruieşte. Arnaud Beltrame are toate datele ca să fie cuprins în această întîlnire.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.