De la sfîrșitul secolului al VI-lea, după ce împăratul bizantin Mauriciu a hotărît generalizarea sărbătorii ierusalimitene de pe 15 august, Adormirea Maicii Domnului a început să se răspîndească în Răsărit și în Apus pînă la marginile Imperiului, devenind cea mai importantă zi a cultului marial. Decizia împăratului reprezenta o recuperare în orizontul ortodoxiei calcedoniene a unor tradiții prezente în mediile monofizite din secolele V-VI, relevante pentru disputele dintre „moderații“ lui Sever al Antiohiei și „radicalii“ lui Iulian de Halicarnas. Tradițiile care stau la baza acestei sărbători sînt apocrife, iar cei care le-au studiat în zilele noastre nu concordă în privința datării lor și nici a mediilor de origine. Pentru Simon Claude Mimouni, o autoritate în materie, textele anterioare secolului al VIII-lea despre adormirea și/sau înălțarea cu trupul a Fecioarei Maria, 62 în total, în siriacă, greacă, coptă, arabă, etiopiană, latină, georgiană și armeană, reflectă tocmai tradiții formate și dezvoltate în mediile monofizite. Pentru S.J. Shoemaker, care dezvoltă unele ipoteze ale lui Michel van Esbroeck, aceste tradiții au apărut în secolul al II-lea, în medii gnosticizante. Dezbaterea rămîne deschisă, deși cele mai vechi texte pot fi cu greu datate înaintea secolului al V-lea, ceea ce nu ar exclude existența unor credințe anterioare.

Ceea ce impresionează în toată varietatea mărturiilor anterioare veacului al VIII-lea este diversitatea: unele susțin adormirea (credința cea mai veche) și mutarea trupului Mariei în Paradis, unde așteaptă învierea generală; altele – adormirea, urmată de învierea cu trupul; altele înălțarea cu trupul. Cert este că fără detaliile lor nimic din reprezentarea Adormirii/Înălțării Maicii Domnului, pe care o avem astăzi, nu ar fi fost posibil.

În Răsărit, acest ultim episod al biografiei pămîntești, atît de discrete, a Fecioarei a fost transpus în textele liturgice și devoționale, ca o filtrare subtilă, prin selecții, rescrieri, comentarii, dar mai ales prin contemplarea tainei Fecioarei-Mamă a Fiului lui Dumnezeu, așa cum putem întîlni la Sfinții Andrei al Cretei, Ioan Damaschinul și Gherman al Constantinopolului, sau în Viețile mai tîrzii atribuite lui Epifanie Monahul și Simeon Metafrastul. Arta bizantină a știut să dea măreție și intensitate Adormirii, începînd cu perioada macedoneană și trecînd prin diferitele sale etape pînă la includerea în programul iconografic general al Bizanțului de după Bizanț. Nici aici variațiile nu lipsesc, însă elementele compoziției sînt aceleași. Esențială, crucea formată din orizontala trupului Fecioarei și verticala lui Hristos, în mandorlă, înconjurat de sumedenie de îngeri și ținînd în brațe sufletul mamei Sale ca pe un nou-născut: „Îngerii s-au mirat văzînd Adormirea Fecioarei. Cum Fecioara se mută de pe pămînt la cer?“ Scena, reprezentată de regulă pe peretele vestic al bisericii, corespunde simbolic icoanei Maicii Domnului cu pruncul din conca altarului. La Răsărit, Născătoarea de Dumnezeu, cea „mai înaltă decît cerurile“, prin care Întruparea a fost cu putință, oferind contemplației smerenia Fiului lui Dumnezeu întrupat. La Apus, Fiul cel Înviat primește în lumina Sa sufletul mamei Sale, născîndu-l la o nouă viață. Această naștere în chiasm – a Fiului în lume, a mamei Sale la viața veșnică – îmbrățișează întreaga istorie a mîntuirii, pe care iconografia o redă cu un rafinament fără egal: tandrețea firească a mamei față de pruncul său, gingășia suprafirească a Fiului lui Dumnezeu față de cea care îi este mamă, dar și fiică.

Nu întîmplător tradiția răsăriteană a lăsat sensurile să se discearnă în poezie, singura capabilă de antinomiile unui astfel de mister. Imaginile Adormirii nu sînt privilegiul Răsăritului. Pot fi contemplate, în cea mai pură linie bizantină, la Palermo sau, într-o cheie ușor latinizată, la Santa Maria Maggiore sau Santa Maria in Trastevere. Iar dacă în Răsărit a scris Ioan Damaschinul, Apusul l-a avut pe Dante, autorul unora dintre cele mai frumoase versuri dedicate Mariei: „Vergine madre, figlia del tuo figlio, / umile e alta più che creatura / termine fisso d’eterno consiglio, / tu se’ colei che l’umana natura / nobilitasti sì, che’ l suo fattore / non disdegnò di farsi sua fattura“ (Canto XXXIII). 

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).