Pe la 1839, americanul John Lloyd Stephens (1805-1852), pasionat de istorie şi arheologie, care, graţie acestei pasiuni, străbătuse Egiptul şi Grecia pentru a le cerceta vestigiile, se aventurează în sudul Mexicului, în Guatemala şi Honduras în căutarea oraşelor părăsite ale mayaşilor despre care tocmai citise într-o serie de vechi documente spaniole. Însoţit de mica sa echipă de entuziaşti din care nu lipsea prietenul său Frederick Catherwood (1799-1854), desenator de mare talent ce-l urmase şi în cercetările anterioare, el descoperă pînă la urmă, cu totul pe neaşteptate, ruinele măreţe ale oraşului Copan. Masele de piatră le-au sărit pur şi simplu în ochi exploratorilor, fuseseră invizibile din cauza ţesăturii dense şi greu penetrabile de liane şi alte vegetale. Uluiţi, americanii constatau că mayaşii nu-şi construiau clădirile în primul rînd din ziduri de chirpici ori cărămidă ca alte civilizaţii, ci de-a dreptul din blocuri de piatră magistral îmbinate între ele, iar pe alocuri consolidate cu ciment.

După cîţiva ani de săpături şi cercetări, Stephens publică, în 1842, o lucrare despre descoperirile sale. Aceasta este întărită de apariţia, în anul următor, a unui album cu desenele lui Catherwood. În imagini, puteau fi identificate figuri neobişnuite de zei, oameni, animale, toate reproduse după basoreliefurile de pe zidurile şi stelele funerare de piatră. Imagini şocante, în genere, hidoase, feţe contorsionate, în ipostaze ricanante, la limita desfigurării, dătătoare de fiori. Nimic asemănător cu arta civilizaţiilor mediteraneene, dar numeroase similarităţi cu sculpturile templelor din India. Fireşte că îndată au apărut speculaţiile cum că influenţa s-ar datora migraţiei triburilor asiatice în vechime, peste istmul care cîndva lega, la nivelul strîmtorii Bering, Asia de Alaska. Alţii însă au lansat ideea că mayaşii ar fi urmaşii direcţi ai atlanţilor din legendara Atlantidă scufundată în zona oceanului care i-a preluat numele. Ciudate speculaţii au trimis peste ocean seminţiile lui Israel. N-au lipsit nici interpretările potrivit cărora, din cauza prezenţei piramidelor în oraşele părăsite ale Americii Centrale, mayaşii ar fi de fapt egipteni trecuţi peste ocean în America. Ipoteza aceasta a dăinuit multă vreme, iar navigatorul norvegian Thor Heyerdahl a susţinut-o practic la începutul anilor ’70 ai veacului trecut, traversînd Atlanticul în ambarcaţiuni din materiale similare papirusului, dispărut de mult din delta Nilului. Cert este că teoria obîrşiei asiatice a amerindienilor o cunoştea foarte bine şi logofătul Vlad Boţulescu de Mălăieşti la 1764 cînd, închis în castelul Sforza din Milano, o cita în scrierile sale.

În plină dezbatere a acestor ipoteze privind originile mayaşilor şi ale tuturor pieilor roşii, intră în scenă William Prescott. În conferinţa sa „Cecitatea”, Borges îl menţionează între orbii care au contribuit decisiv la cultură. În 1852, Tolstoi precizează în jurnal că, printre lecturile sale remarcabile din acel an, s-a aflat cartea lui Prescott Istoria cuceririi Mexicului.

Kurt Wilhelm Ceram, în frumoasa şi memorabila sa carte Zei, morminte, cărturari, referindu-se mai întîi la contextul dezbaterilor privind originile mayaşilor, îi face istoricului american următoarea prezentare: „Discuţia era în toi (adăugăm aici că e departe de a fi încheiată, deşi a fost limpezită în anumite puncte), cînd apăru lucrarea al cărei autor nu era un explorator ca Stephens, ci un om de studii. Datorită inteligenţei sale lucide, acest om, aproape orb care nu-şi părăsise niciodată odaia sa de lucru, îşi croise drum prin jungla pe care Stephens o înfruntase cu securea în mînă. Dacă Stephens descoperise în Honduras, Guatemala şi Iucatan, vechiul Imperiu Maya, acest savant orb a descoperit pentru a doua oară vechiul Imperiu al Aztecilor, imperiul lui Montezuma din Mexic. Şi abia acum începe seria încurcăturilor serioase.

William Hickling Prescott se trăgea dintr-o familie puritană din Noua Anglie. Se născuse la Salem la 4 mai 1796. Între 1811-1814, studiază jurisprudenţa la universitatea Harvard. Cîţiva ani mai tîrziu, renunţînd la speranţa de a-şi continua cariera, îl găsim în faţa unui aparat ciudat, noctograful, inventat de un anume Ogdewood. Era un fel de tăbliţă de ardezie care, în loc de linii, avea fire de alamă ce slujeau la îndrumarea mîinii. Scrierea era reprodusă pe o hîrtie carbon aşezată sub fire, ceea ce evita întrebuinţarea penei. Se putea deci scrie cu ochii închişi, iar William Prescott era aproape orb. În 1813, pe cînd era student, îşi pierduse ochiul stîng într-un accident. Studiile înverşunate îi obosiseră într-atît ochiul drept, încît, chiar după ce timp de doi ani trecu pe la toţi oculiştii din Europa, nu-şi mai recăpătă puterea vizuală. Cariera lui juridică fu brutal întreruptă.

Acest om, dotat cu o energie de necrezut, se apucă atunci de lucrări istorice. Pe acest noctograf fusese scrisă Cucerirea Mexicului, istorisire pasionantă a cuceririlor lui Cortez (1). Ceva mai mult însă, cu răbdare supraomenească, autorul adunase în această lucrare pînă şi mărturiiile celor mai anodini dintre contemporanii conquistadorilor, pentru a descrie panorama Imperiului Aztec înainte şi după cucerirea spaniolă. Odată cu apariţia lucrării în 1843, alături de civilizaţia maya abia descoperită, se ridică deodată civilizaţia aztecă nu mai puţin misterioasă. La ce comentarii dădu naştere? Fără îndoială existau raporturi între azteci şi maya. Religia lor prezintă vizibile trăsături comune. Arhitectura lor, temple şi palate, părea născută dintr-una şi aceeaşi concepţie. Dar limba lor, dar vechimea celor două popoare?

O examinare superficială releva că aztecii şi maya vorbiseră limbi de origine diferită. În afară de aceasta, în timp ce aztecii fuseseră, după toate aparenţele, decapitaţi de Cortez în plină glorie, populaţia maya cunoscuse cu secole în urmă apogeul său politic şi cultural şi se găsea literalmente în agonie cînd spaniolii debarcară pe meleagurile ei. Totuşi, printr-o metodă care mergea pînă a cita pe fiii Israelului în legătură cu preistoria mexicană, s-ar fi ajuns fără îndoială la „rezolvarea acestor contradicţii”, dacă în unele note, Prescott n-ar fi invocat o serie de noi probleme privind civilizaţiile din America Centrală. Întrerupînd de pildă povestirea teribilei Noche Trist (2), cînd Cortez fugi din Mexico împreună cu armata sa învinsă, autorul se opreşte din drum ca să contemple un cîmp de ruine căruia spaniolii, urmăriţi de inamic, nu-i acordaseră desigur decît o atenţie redusă. Aici se înalţă piramidele din Teotihaucan, între care Piramida Soarelui şi cea a Lunii, edificii grandioase ce pot fi comparate cu mausoleele faraonilor. Piramida Soarelui are peste 60 de metri înălţime, iar baza sa măsoară pe o latură 200 de metri.

Acest uriaş ansamblu de temple este situat la o zi de mers de oraşul Mexico, astăzi, o oră cu trenul. El se află deci în inima Imperiului Aztec. Cu toate acestea, Prescott nu se lăsă impresionat de poziţia geografică şi afirmă, în acord cu tradiţia indiană, că aceste ruine fuseseră găsite acolo de azteci cînd invadaseră acel ţinut. O asemenea afirmaţie echivala cu a pretinde că un al treilea popor încă şi mai vechi decît aztecii şi decît civilizaţia maya lăsase urme în America Centrală şi în Mexic.”

Aşadar, identitatea constructorilor admirabilului oraş Teotihuacan (Cetatea Zeilor în limba aztecă) i se datorează lui Prescott. Este vorba într-adevăr de tolteci, un popor despre care acelaşi istoric nevăzător susţine că ar fi întemeiat şi cetatea Tolan sau Tula, ale cărei ruine se află în nordul capitalei Mexicului. Săpăturile efectuate de arheologii mexicani la mijlocul secolului trecut l-au confirmat pe istoricul din Boston. De asemenea, Prescott a pledat pentru luarea în consideraţie a informaţiilor pe care episcopul Yucatanului din secolul XVI Diego de Landa le-a cules de la un prinţ maya convertit la creştinism şi cu care prelatul spaniol a colaborat permanent. Acest prinţ i-a comunicat multe legende şi tradiţii ale neamului său, i-a făcut numeroase relatări care s-au dovedit, potrivit tezei lui Prescott, mult mai aproape de adevăr decît interpretările de altă natură. Numai că, preţ de o sută de ani, ele au fost tratate ca neverosimile, fabuloase, de către savanţi. Abia după al Doilea Război Mondial, încrederea lui Prescott în ele a fost luată în seamă ca bază a oricărui studiu. Adevărul e că realizările mayaşilor din domenii precum astronomia, matematica, construcţiile sînt atît de spectaculoase, încît vizează incredibilul.

Viziunea de pionierat a lui William Prescott în aria istoriei mai cuprinde lucrări esenţiale pentru vremea sa şi pentru un interval îndelungat după el precum: Istoria lui Ferdinand şi a Isabelei, Istoria cuceririi Peruului, Istoria lui Filip al II-lea. William Hickling Prescott a încetat din viaţă în 1859, lăsînd o operă deschizătoare de drumuri ale cărei temeiuri de cercetare nu au fost depăşite nici în ziua de azi.

(1) Fernando Cortez sau Hernan Cortes (1485-1547). Primul nume de familie era cel real, a doua versiune fiind cea utilizată ca semnătură. Aventurier de un curaj neobişnuit. A condus operaţiunile de cucerire a Imperiului Aztec, aproximativ Mexicul de azi, între 1519-1521. Masacre cumplite, distrugerea în mare măsură a unei civilizaţii, creştinarea cu forţa sau prin înfricoşare a băştinaşilor.

(2) La Noche triste – Noaptea tristă, în spaniolă. Este vorba de noaptea de 30 iunie-1 iulie 1520, cînd populaţia răsculată a capitalei aztece Tenochtitlan i-a atacat pe spaniolii care încercau să o părăsească. Mulţi au fost măcelariţi la traversarea canalelor ce brăzdau oraşul, alţii au fost capturaţi şi sacrificaţi zeilor azteci pe acoperişul principalului templu. Cortez a izbutit să scape.

Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai carte apărută este romanul O vară ce nu mai apune, Editura Humanitas, 2015.

Foto: wikimedia commons