Dragă Adina,

Ţi-am tot așteptat nerăbdător răspunsul, care însă nu a venit, nici după limita celor două săptămîni stabilite, nici după aia. Așa că voi continua tot eu, povestindu-ți cîte ceva despre refugiații arabi din vecini, așa cum ți-am promis data trecută.

Aceștia stau pe strada alăturată, la circa 200 de metri distanță, într-un bloc cu un singur etaj. Cînd orașul a hotărît ca o parte din miile de refugiați primiți la Düsseldorf să fie plasată acolo, viitorii vecini au protestat: „Da, da, să vină refugiații, dar nu exact aici lîngă noi, ci ceva mai departe, așa la vreo zece, douăzeci de kilometri, dincolo de autostradă, în afara orașului, unde e loc cît cuprinde. S-au făcut întruniri democratice la primăria cartierului, la care au luat parte primarul cartierului, politicieni din partidele de conducere și cetățenii protestatari care și-au exprimat bucuria de a-i primi pe refugiați, dar nu la ei, ci într-un spațiu mult mai generos, în afara orașului. Primarul a dat aprobator din cap, ascultînd și notîndu-și atent argumentele cetățenilor, apoi, după două luni, au început lucrările de construcție ale locuințelor pentru refugiați, exact acolo unde fuseseră inițial planificate.

S-a construit deci, aici, după colț, un bloc cu un singur etaj, care se întinde mult mai mult în lățime, decît în înălțime. Cu garsoniere și camere pentru familii, un loc de joacă, o peluză, pomi, flori și alei generoase și, de aproape un an, acolo locuiesc refugiații. Ori de cîte ori mă duc la stația de tramvai de după colț, văd cel puțin doi, așteptînd la rîndul lor tramvaiul. Bărbați, femei, uneori mai apar și cărucioare de copii. M-am uitat atent cum arată refugiații.  Au doi ochi, două urechi, două mîini, două picioare, un nas și în general cel puțin două celulare, la care vorbesc mai tot timpul. Femeile poartă voal. Ce le lipsește tuturor este limba germană, așa că nu-mi dau seama exact ce discută, nici între ei, nici la celular. Eforturile pe care le face statul german ca să-i integreze pe cei aproximativ de 15.000 de refugiați primiți la ora actuală lunar în Germania sînt imense, dar primirea și integrarea lor nu ar fi posibilă fără ajutorul a sute de mii de voluntari nemți care se implică în munca cu refugiații, fiecare cum poate.

Prietena mea, Mara, de pildă, care e dentistă și a emigrat în 1978 din București la Düsseldorf, în fiecare vineri, după ce închide cabinetul, face ore de germană cu şapte dintre ei, la ea acasă. Doi sînt din Siria, trei din Afganistan și doi din Eritreea. Cei șapte fac progrese evidente și sînt deja în stare să pronunțe după șase luni vreo șapte cuvinte în germană, cu accent de București, desigur, după modelul Mara. Împreună cu Michael, un pianist scoțian care stă de 40 de ani la Düsseldorf și Julia, o americancă din Tampas care stă aici de 11 ani și e cîntăreață de operă, am făcut recent în trei un spectacol de lectură și muzică, donînd încasările refugiaților. Înainte de spectacol am postat afișul de rigoare pe Facebook. Au urmat o mulțime de like-uri de pe aici, iar comentariile au fost favorabile, cu excepția vorbelor unui cunoscut din München, pe care-l cheamă Vlad și care a venit acum 35 de ani din Timișoara. „Băi, altceva mai bun n-ați găsit de făcut decît să-i sprijiniți pe aștia?”, m-a întrebat sub postare. „Dar tu de unde ai fugit în anii ’80 și de ce tocmai în Germania?”, l-am întrebat eu. „Nu mă lua pe mine cu chestii din astea de pionier, animalule”, a urmat răspunsul care mi s-a părut mult prea legat de zoologie, drept care l-am blocat pe Vlad în următoarea secundă. Așa că nu știu ce face acum, dar presupun că trăiește în continuare din ajutorul social pe care îl încasează de la statul german, de cînd stă la München.

Tim, un cunoscut al cărui balcon dă direct spre blocul refugiaților, mi-a spus că vede în fiecare seară zeci de televizoare aprinse la noii săi vecini și că aceștia sînt liniștiți și disciplinați. „Sînt plăcut surprins și foarte mulțumit de asta, mai ales că acum nu mai trebuie să mă mut, cum crezusem inițial”, a adăugat.

Rămînînd la tema prejudecăți, minorități și discriminare, aici la noi: cînd predam în anii ’80 și ’90 engleza la Duisburg, făceam anual la treapta a doua de liceu, în clasa a douăsprezecea, un curs despre discriminarea negrilor în SUA. La conferințele profesorilor de engleză – eram 15 la acea școală și cîteva sute în tot orașul – ne sfătuiam: Cum trebuie să ne referim noi, ca profesori de engleză, la negri pentru a fi corecți și la înălțimea exigențelor semantice ale prezentului? Termenul nigger era evident o insultă gravă de pe vremea sclavilor, pe asta n-o punea nimeni la îndoială. Nigger fusese înlocuit de-un veac de negro, dar și acest termen fusese de mult înlocuit cu coloured people, așa că preț de cîțiva ani am folosit acest termen cu consecvență. Pînă cînd s-au găsit unii care să obiecteze, argumentînd astfel: „A spune că negrii sînt oameni colorați, este, în fond, o jignire, căci colorați sînt toți oamenii. Și albul este o culoare, și galbenul, deci a-i numi tocmai pe negri colorați este o primitivă discriminare. Negrii trebuie văzuți și numiți drept ceea ce sînt: negri. Și ei vor să fie numiți așa, și cine-i va numi altfel are o gîndire rasistă.

Deci, în continuarea căutărilor semantice, negrii au fost numiți blacks. Că negrii sînt negri nu a putut contesta nimeni, a fost un consens general, și în următorii ani toți colegii mei de engleză au folosit termenul black people, doar colegii mei mai uituci sau cei care lipsiseră la conferința respectivă, mai scăpau uneori și cîte-un coloured people. Inclusiv eu, mea culpa! Dar nu s-a supărat absolut nimeni, cu atît mai puțin eleva mea Esther, de la cursul meu de engleză din clasa a XII-a, pe care o durea în cot de toate și pe care-o invidiau toate celelalte eleve pentru că era negresă, precum Naomi Campbell. Pe Esther n-o interesa decît un singur lucru: cîștigase recent un concurs de frumusețe la Berlin și visa să lucreze în viitor cu compatriotul nostru german din Paris, Karl Lagerfeld, precum idolatrizata Naomi.

Cum adică black people? – s-au supărat, la un moment dat, niște jurnaliști, cărora le lipseau subiectele de relatare. Asta-i discriminare curată, nu ajunge că negrii sînt negri din naștere și prin asta diferiți de toți ceilalți care nu se nasc negri, mai trebuie să și tot punem accentul pe asta? Și uite așa, tot mai mulți colegi de engleză au început să le spună negrilor dark-skinned people, oameni cu pielea de culoare închisă. O soluție foarte elegantă, un termen-minune, în care nu era menționată nici o culoare, cine să mai protesteze? Deși termenul dark/întunecat, dacă stăteai să te gîndești bine, ducea la asociații sumbre, obscure, așa că s-a trecut după un timp relativ scurt la African people. Între timp s-au mai schimbat multe. Vinerea trecută, de pildă, am citit că black people e din nou termenul corect, dar astăzi e deja miercuri și treaba stă precis cu totul altfel. Un cunoscut, care se ocupă de futurologie semantică, mi-a spus că la ora actuală se preconizează introducerea termenului people whose skin presents a high capacitiy of light absorption / oameni a căror piele prezintă o capacitate ridicată de absorbție a luminii – astfel, se va trece din zona rasismului și a discriminării în domeniul  corect politic al fizicii.

În vara trecută, pe locul de parcare al magazinului Carrefour din Eupen, Belgia, a venit un tînăr negru la mine, dîndu-mi politicos bonjour, pe cînd îmi plasam cumpărăturile în portbagaj.

Monsieur, pourriez-vous me donner 2 euros, s’îl vous plaît? m-a întrebat. Domnu’, ați putea, vă rog, să-mi dați 2 euro?

Non, je regrette, i-am spus eu, admirîndu-i mușchii, mai ditamai ca cei ai lui Popeye Marinarul, după ce mănîncă spanac. 

Pourquoi pas? Vous avez quelqe chose contre les noirs? m-a întrebat. De ce nu, aveți ceva contra negrilor?

Pas du tout, i-am spus. Deloc, dar am ceva contra dumneavoastră.

Acum 15-20 de ani încă mai exista în Germania celebra prăjitură Negerkuss, un produs de cofetărie pe care puteai să-l cumperi la orice colț de stradă. Îl consumau mai ales copiii. Și eu, desigur. Avea un interior alb, spumos, din albuș de ou, împrejmuit de o glazură neagră de ciocolată, de aici și numele, căci Negerkuss înseamnă în germana sărutul negrului. Un negru precum ciocolata săruta o albă precum spuma albușului, o metafora efectiv dulce. Desigur că Negerkuss a fost de mult ingurgitat de istorie. Nu mai găsești prăjitura asta nicăieri, cine vrea să mănînce corect politic își cumpăra astăzi un Schokokuss, un sărut de ciocolată. 

 

Și pentru că tot am pomenit copiii, acum voi face o mărturisire: îmi place încă să citesc cărți pentru copii, dar numai din alea bune, scrise pentru copiii între 3 și 103 ani. Și una dintre cărțile mele preferate în acest domeniu este Pippi Soșețica, a autoarei suedeze Astrid Lindgren. În Germania, pe Pippi Soșețica, o fetiță genial de vioaie și veselă, care face la năzbîtii pe bandă rulantă, o cunoaște absolut oricine. Problema este că năstrușnica Pippi spune la un moment dat în carte,  jucîndu-se de una singura cu fantezie: „Eu sînt Pippi Soșețica, iar tatăl meu este regele negrilor. Așa că eu sînt prințesa negrilor.” Ei, da, Adina, ai ghicit: acum vreo trei-patru ani, Pippi Soșețica a fost acuzată din cauza asta de rasism și o comunitate din Suedia chiar a ars în public cartea a cărei eroină este, pe cînd în Germania, unde arderea cărților nu se mai practică, din fericire, din 1933, cartea era cît pe-aci să fie scoasă din circulație. Noroc că Pippi și-a retras, punîndu-și cenușă antirasistă în cap, nesăbuitele vorbe,  declarînd în ultima ediție a cărții: „Eu sînt Pippi Soșețica. Tatăl meu este regele Mării Sudului. Iar eu sînt prințesa.” Frumos și inspirat din parte ei, nu? Dar gîndindu-mă la cine are cu adevărat  pretenția supremației în Marea Sudului, mi-e teamă că acum se vor simți ofensați pirații.

În încheiere, două cuvinte despre romi și țigani. Acum doi ani, lucrînd ca interpret la poliție, i-am tradus tînărului infractor una dintre întrebările introductive standard ale polițistului:

— Ce meserie aveți?

— Cum adică ce meserie?! s-a mirat tînărul. Sînt țigan, domnu’!

Luat prin surprindere de inocența și originalitatea răspunsului, am pufnit în rîs.

— Ce-a spus? m-a întrebat mort de curiozitate polițistul.

— A spus că-i țigan, am spus eu reprimîndu-mi chicotele.

Cred că, în ciuda amănunțitelor explicații pe care i le-am dat ulterior,  polițistul nu mi-a iertat acest derapaj de la corectitudinea politică nici pînă în ziua de azi.

***

Dragă Jan,

Îmi pare rău, într-adevăr, n-am reușit să-ți răspund la timp, pentru că, nu știu cum o fi la voi, dar la noi, în România, finalul de an este de obicei haotic. Cu alte cuvinte, românii și minoritățile conlocuitoare – ca să fiu în tonul textului tău, se străduiesc să facă acum, pe ultima sută de metri, ce n-au făcut tot anul. Dintr-odată apar tot soiul de deadline-uri care nu existau înainte, treburi care trebuie rezolvate de urgență și nu mai suferă amînare, toți trag de tine și vor cîte ceva, primești zeci de mail-uri și mesaje la care ar trebui să răspunzi pe îndelete, dar în general răspunzi cu „Hai să ne auzim undeva în jur de 15 ianuarie, e OK?” De fapt, ai senzația că nimeni n-a muncit nimic cu adevărat pe parcursul anului și că tocmai acum, în Ajun, cînd desigur că încă mai poți îngrășa porcul dacă îl îndopi cum trebuie, se muncește cu drag și spor. România e ca un stup în care zumzăie albinele, este un ultim efort colectiv de a îndeplini sarcini și a încheia situații, înainte de perioada abulică a sărbătorilor cînd nu ne mai rămîne altceva de făcut decît să ne umplem burțile. Nu știu nici cum sînt sărbătorile de iarnă prin alte părți ale lumii, dar aici s-ar traduce prin Marea Îmbuibare, dacă te uiți la cozile nesfîrșite din hipermarket-uri și la cărucioarele supraîncărcate, te gîndești că toți oamenii ăștia n-au mîncat și n-au băut nimic tot anul și acum este ultima șansă ca să-și facă plinul.

Însă să revenim la tema noastre de discuție… ți-am povestit, în ultima mea scrisoare, cîte ceva despre cum stau lucrurile pe aici, în ceea ce privește corectitudinea politică. Pe scurt și în principiu, se cam aplică și se imită modele din afară, inclusiv cele americane, fără ca adepții lor să se gîndească prea mult la nuanțe. E mai ușor să incriminezi pe cineva care nu se încadrează cuminte în trend și să-l pui la zid. Încă nu s-au dat foc la cărți pentru copii în piețele publice, însă, eu, de pildă, am fost nevoită să-mi revizuiesc un pic cartea mea Povestiri de pe Calea Moșilor și la ediția pentru copii, să modific anumite fraze care ar putea da naștere unor interpretări, dar, mai ales, să elimin pe cît se poate din carte cuvîntul „țigan”. Pentru că am refuzat să-l înlocuiesc cu termenul corect politic de „rom”, frații Măgălie din ultima bancă, cei care rămîneau repetenți, scuipau și vorbeau urît, au rămas fără o identitate precisă, deși în amintirile mele ei erau cel puțin coloured people – vorba ta. Părerea mea este că, dincolo de sintagme și exigențe, corectitudinea politică n-ar trebui să aibă nici o treabă cu literatura. Un astfel de limbaj („de lemn“ sau „de manual“, care alunecă în clișee și parțial îmi amintește de articolele din ziarul Scînteia) poate distruge autenticitatea, literatura și, uneori, spiritul. Sîntem diferiți, trebuie să ne acceptăm diferențele și să scriem despre ele fără să folosim cuvinte și formule create în mod artificial. Ca să-mi susțin această opinie, am publicat anul acesta un articol în Dilema veche în care am încercat un soi de exercițiu stilistic. Am „repovestit” piața Obor, în termeni corect politici și reproduc textul mai jos, ca să vezi și tu ce a ieșit:

A venit toamna și în Piața Obor, anotimpul belșugului, deși, precum se știe, toate anotimpurile sînt la fel de frumoase și de îmbelșugate. Fermierii și micii producătorii locali au cules roadele pămîntului. (Nu-i putem numi țărani de teamă să nu sune peiorativ, ca-n bancul cu „Pe cine faci tu, bă, țăran?“) Cumpărătorii de ambele sexe, de vîrste și de etnii diferite mișună printre tarabe. La intrarea în piață, chiar vizavi de Primărie, niște cetățeni de etnie romă te îmbie și cu țigări din străinătate. Sînt cei mai vechi comercianți din Piața Obor (cea de după 1990), care trăiesc în pace și bună înțelegere cu angajații Primăriei. Aceștia mai vin uneori în control doar ca să constate că lucrurile sînt în ordine. Alături de ei, o persoană de sex feminin, de vîrsta a treia, o mică producătoare de usturoi, își vinde marfa pe bordură. Aceiași angajați aflați în control o sfătuiesc cu blîndețe că ar poate ar fi mai bine să meargă acasă și să se odihnească după o vară întreagă de muncă.

În hala nouă, crescătorii de animale își expun carnea și cîrnații, dar și pîinea de casă și zacusca, pentru a nu-i jigni cumva pe cumpărătorii vegetarieni. În hala veche, niște cetățeni de origine asiatică servesc mîncare specifică neamului lor. Mica afacere de familie are succes. În hala de pește, cetățeni de etnie lipovenească își primesc clienții euforici și îmbujorați la față, sînt bucuroși că le pot oferi pește de cea mai bună calitate. Cetățenii de etnie maghiară prepară mult-îndrăgitul lor cozonac ardelenesc.

În piață poți observa cel mai bine diversitatea. De pildă, unitatea familială cea mai des întîlnită, alcătuită din mamă, tată și copii, dar și unitățile familiale alcătuite din mamă, bunică și copii, mamă, a doua mamă și copii, uneori și cea alcătuită din tată, un posibil al doilea tată, dar fără copii, care stau împreună la o masă și beau cîte un pahar cu bere. Persoanele de sex feminin de obicei cară sacoșele cu produse, pentru că le face lor plăcere să ducă acasă roadele pămîntului cu grijă și în siguranță, în vreme ce însoțitorii lor de sex masculin admiră din priviri alte persoane de sex feminin, cu sau fără însoțitori. Apoi întorc privirea și după persoanele de sex masculin, ca să nu discrimineze pe nimeni. Persoanele de vîrsta a treia, indiferent de sex, își numără banii din portofel, nu pentru că n-ar avea posibilități financiare, poate că doar și-au uitat cardul acasă. Cîteva persoane cu dizabilități împrumută bani pe termen lung sau nelimitat de la alți cetățeni.

Cel mai animat loc din piață este bufetul unde se servesc mititei, băuturi alcoolice și nealcoolice. Spre bufet ne îndreptăm și noi pentru a lua pulsul pieții. La masa alăturată, un cetățean de etnie romă cu vizibile calități de lider le povestește experiența sa de viață altor cetățeni care îl însoțesc. Le vorbește despre cîștigurile financiare însemnate pe care le-a obținut în ultima perioadă, este clar un exemplu de succes, pentru că ceilalți cetățeni rîd și închină paharele în cinstea lui. Cu toții vorbesc apoi despre bunăstare și își fac strategii de marketing pe termen lung, apoi discută despre posibile extinderi ale afacerii lor în Germania. Din cîte înțeleg, este vorba despre industria auto. La o altă masă, niște cetățeni de sex masculin de vîrsta a doua înspre a treia poară o conversație animată despre tinerețea lor, cînd erau, de fapt, la fel de capabili din punct de vedere fizic și psihic. Unul dintre ei își amintește cu nostalgie și duioșie despre o persoană de sex feminin care practica prostituția. Consemnez aici o replică, ușor modificată: „Mai ții minte, purtătorule de testicule, cînd i-am oferit bani persoanei respective de sex feminin ca să fiți fericiți împreună?“ O tînără familie alcătuită din mamă, tată și doi copii își ia masa de prînz. Copiii primesc mititei și suc de mere bio cumpărat din piață. Copiii au chef de joacă, dar mai întîi trebuie hrăniți. În timp ce mama împarte la toți produsele de tip mic, discută cu tatăl despre bugetul familiei. Tatăl nu pare foarte încîntat de această conversație pe teme economice, poate nu este momentul potrivit la masa de prînz pe care o iau în oraș, așa că la un moment dat are o altă replică pe care din nou n-o pot reproduce exact, dar care s-ar traduce cam așa: „Te rog să nu-mi mai vorbești acum, draga mea parteneră de viață, introduce-mi aș penisul!“ Mama înțelege, în sfîrșit, că nu e momentul pentru strategii familiale pe termen lung și tace zîmbind înțelept. Între timp, apar cîteva cetățene de etnie romă, ușor supraponderale și îmbrăcate tra­dițional, care își oferă serviciile în ceea ce privește prezicerea viitorul. Da, viitorul este important pentru noi toți, cei care ne bucurăm acum de Piața Obor și de roadele pămîntului. Din păcate, nimeni nu apelează la serviciile lor, ba unii chiar se feresc de ele, aș cataloga asta ca o lipsă totală de respect, ba chiar ca o mică dovadă de rasism. Din păcate, rasismul este prezent peste tot, chiar și în Piața Obor, patria diversității!

Se lasă seara și cetățenii orașului se îndreaptă spre casele lor. Și la bufetul pieții se apropie ora închiderii. Cetățeanul care se ocupă cu curățenia se clatină un pic în timp ce își face treaba, bănuim că este obosit după o zi productivă de muncă. La spartul tîrgului, vedem și cîțiva cetățeni de sex masculin care par foarte fericiți, probabil că le-a mers bine toată ziua și au încheiat afaceri bune. Unul dintre ei chiar cîntă de fericire, se apropie de masa noastră și ne roagă să-i oferim o bere, în semn de prietenie. Aflăm, însă, că este o persoană adultă fără adăpost, cu posibilități financiare reduse și că își petrece nopțile în părculețul din apropiere. Hainele lui au împrumutat mirosul mediului în care își desfășoară activitatea, însă nu încercăm să-l îndepărtăm, ca să nu cumva să-l discriminăm. În fond, în viața asta trebuie să acceptăm atît mirosurile plăcute, cît mai ales pe cele neplăcute, pentru că toți sîntem oameni și sîntem egali. Nu trebuie să ne considerăm diferiți pentru că avem o casă și alții n-au, dimpotrivă, ar trebui să lăsăm ușile larg deschise pentru ca persoanele defavorizate să vină și să locuiască cu noi. Iată însă că proprietarul bufetului alege calea presărată cu spini a discriminării și alungă persoana adultă fără adăpost, înainte de a-și termina berea oferită de noi.

Ne strîngem și noi plasele cu roadele pămîntului și ne îndreptăm spre casă. Persoana de sex masculin se oferă să care sacoșele, iar eu, persoana de sex feminin din unitatea noastră familială, mă simt prost pentru că sînt pusă într-o situație de inferioritate, însă accept, împotriva voinței mele. Am avut parte de încă o zi plină de diversitate în Piața Obor! De altfel, diversitatea e peste tot în jurul nostru. În cartierul nostru multicultural, cetățenii ascultă seara un gen educativ de muzică care îi învață cum să se descurce în viață, în afaceri, cu persoanele de sex feminin, dar mai ales cu persoanele care vor să-i discrimineze și pe care ei le numesc „dușmani“. Gunoaiele se lasă cu grijă și atenție în fața porții, în speranța că angajații de la salubritate își vor face datoria și le vor ridica. Iar copiii de etnie romă de pe strada Episcop Radu ne cer „taxă de trecere“, un leu… rîdem și le apreciem creativitatea, cîtă imaginație pot să aibă uneori copiii!