Dragă Jan, 

Aș vrea să-mi lămurești cîteva curiozități legate de vecinătate în Occident, mai ales că eu n-am „locuit” acolo mai mult de o săptămînă și, în general, am stat la un hotel. Însă am tot auzit povești bizare despre relațiile între vecini despre care nu știu dacă să le dau crezare sau nu. De pildă, am auzit că vecinii sînt atît de discreți, încît nu-i vezi aproape niciodată la față, ceea ce pare aproape imposibil pentru noi, cei care trăim în România. Că ar avea simțul proprietății, ceea ce se întîmplă de regulă și aici – am văzut la un moment dat o știre la TV despre un proprietar de apartament în Crîngași, la parter, care și-a împodobit locuința și în afara ei, adică și-a extins-o în grădinița din spatele blocului (un spațiu comun), plantînd acolo cîțiva pitici de grădină și inclusiv pe Albă ca Zăpada. De altfel, primărița noastră din București a vrut la un moment dat să lanseze un concurs (sau chiar l-a lansat, nu mai știu) – „Cel mai frumos balcon” care m-a dus cu gîndul la „clasa noastră ca o floare” de pe vremea pionierimii mele. Așadar, și românii au simț al proprietății, nu într-atît încît să-și apere casa cu arma, ca americanii, însă suficient de dezvoltat încît să stabilească granițe clare între preșul din fața apartamentul și lumea exterioară. Totuși, am aflat că occidentalii țin și la intimitatea lor, ceea ce n-aș putea spune despre români. Am mai auzit povești, probabil niște mituri, despre faptul că în Elveția, după o anumită oră, nu se mai trage apa la WC ca să nu-i deranjezi pe ceilalți,  din același imobil. Cît despre imaginea vecinilor occidentali, eu nu o am decît pe cea din filmele americane – vecini care bat la tine la ușă după ce te-ai mutat ca să-ți ofere prăjitura de „bun venit”, iar după-aceea sînt mereu drăguți și îndatoritori (în afara vreunui criminal în serie care s-a nimerit întîmplător în cartier).

Cred că în România vecinătatea este o mare problemă care ilustrează de fapt perfect mentalitățile. Iar imaginea vecinului de la bloc (bloc socialist) care sparge ceva cu bormașina, orice, doar pentru că se plictisește, este mai mult decît un icon. În anii mei de fragedă tinerețe, am locuit vreme de şapte ani într-un bloc de garsoniere. Opt garsoniere pe un palier, bloc de opt etaje, cei mai mulți dintre locatari erau pensionari. Vara, cînd era foarte cald, pentru că cei mai mulți dintre bătrîni n-auziseră de aer condiționat, nu și-l permiteau sau chiar dacă și l-ar fi permis, li se părea mai sănătos să lase ușile de la garsoniere deschise pentru „ a face curent” și a se răcori, palierul meu de la etajul șapte semăna cu bulevardul Magheru. Mă ciocneam de cel puțin trei ori pe zi cu Lidia și cu cei trei pechinezi ai ei care își făceau plimbarea de seară pe coridor, de la lift pînă la ghenă. Lidia tocmai avusese o operație de cancer la sîn, avea un sîn tăiat și ieșea pe palier într-un maiou alb și decoltat, pentru ca vecinii să vadă rezultatul operației și să se familiarizeze cu recenta ei suferință. Tot pe palierul de la etajul șapte, s-a înfiripat o idilă între o damă singură, în jur de 45 de ani, care ieșea din casă, doar ca să stea pe o treaptă și să fumeze și vecinul ei turc, de 25, proprietar de casă de amanet pe Calea Moșilor. Practic, partea romantică s-a consumat în spațiul comun al blocului, iar cea intimă în garsonierele lor. Înainte de a se cupla cu vecina mea, turcul îmi făcuse numeroase invitații la el „la un cafeu”, deși știa că eram „măritată”. A mai fost un bătrîn, chiar perete în perete cu mine – domnul colonel, care într-un moment de entuziasm mi-a propus „să ne unim garsonierele” și mi-a promis că „din pensia lui, o să mă îmbrace din cap pînă-n picioare”. M-am uitat la mine în oglindă și m-am întrebat dacă chiar sînt atît de prost îmbrăcată.

Colonelul, însă, scandalizase tot blocul de garsoniere, în momentul în care fusese nevoit să se mute aici dintr-o casă naționalizată și recuperată și adusese cu el o colonie întreagă de gîndaci de bucătărie, atît de adaptați și de îndărătnici, încît se cuibăriseră perfect în instalația lui electrică, provocînd o pană de curent generală.  În fiecare noapte, la ore mici, își scutura păturile și pledurile pe balconul în formă de lojă care era lipit de al meu și trăgea cu ochiul spre garsoniera vecină. Avea o perspectivă directă exact asupra patului nostru, pentru că și noi dormeam cu geamul de la balcon deschis (nu ne permiteam aerul condiționat), sperînd să vadă detalii picante. Am și acum în urechi fîlfîirea aceea de pleduri scuturate în stil militar, conștiincios și disciplinat, care mă trezea din somn, în lumina de crepuscul a dimineților de vară, cînd pescărușii începeau să țipe, deși Bucureștiul nu este un oraș la mare, oricît mi-aș dori eu. Și n-o să uit nicicînd disperarea lui de om bătrîn și singur care încerca să se agațe de viață prin orice detaliu al ei.

Și apropo de viață și de disperare, mai era o bătrînă, la palierul de deasupra noastră, la etajul opt, care își petrecea întreaga zi sprijinindu-se de balustradă și uitîndu-se în gol. N-a avut niciodată curajul să se arunce, a murit în patul ei din garsonieră, deși un an întreg i-am auzit prin pereți gemetele ei de neputință, doar așteptînd să i se pună cumva capăt. Și acum îmi amintesc de o poveste a unei prietene  care locuiește în centrul Bucureștiului, cu prietenul ei și cu o pisică, și este terorizată zilnic de un cuplu în vîrstă de alături. Amîndoi sînt senili și se ceartă, nu se mai înțeleg sau poate că nu s-au înțeles, de fapt, niciodată. Însă nici unul nu mai poate să se despartă de celălalt, să se ducă în altă parte și să o ia de la capăt. Așa că bătrîna, după o ceartă zdravănă, iese pe balcon și urlă: „Vreau să plec! Lăsați-mă să plec!” Mi se pare un strigăt al durerii universale, fie aici, fie în Occident… să vrei să pleci și să nu mai poți să pleci nicăieri.

Dar să revin la blocul nostru de garsoniere, care era perfect organizat de către un fost securist, un milițian aproape orb, și soția sa, care știa tot ce mișcă prin cartier. Aceștia formau Comitetul și organizau ședințele de bloc. La un moment dat, „au decretat” că se consumă prea multă energie electrică în bloc (spații comune) și ni s-a sugerat, la ăștia mai tineri, să mai renunțe la lift și să mai urce și pe jos. Că doar d-aia sîntem tineri… Ușa de la intrare se închidea cu cheia, însă nu exista interfon, ca să nu sune alandala toți neaveniții. Am trăit vreme de șapte ani în blocul acela, ca într-un penitenciar de maximă securitate. Sau ca într-un azil de bătrîni. Nu mai știam cum să scap de acolo.

La un moment dat, a murit o babă de sub mine (cam la o lună murea cîte cineva și vedeam cîte o lumînare aprinsă pe preșurile de la intrare). Era cea mai blajină babă din lume – nu mă deranjase niciodată cu nimic, mare și blîndă, inocentă și incoerentă, însoțită mai mereu de șorecarul ei Pichi, la fel de tăcut. În locul ei a venit nepotul, ca să renoveze garsoniera pentru fiică-sa. Asta înseamnă, în România, bormașina, desigur, Regina reparațiilor, plus alte zgomote, precum niște tropăieli constante și enervante ca la un marș internațional al piticilor (am înțeles că se pune gresie), niște boncăluieli de cerb (dărîmarea pereților, pentru că în România ai voie să faci orice în casa ta, inclusiv să faci din stîlpul de rezistență pom de Crăciun), un pas de elefant la răstimpuri și niște sunete total antipatice, ca și cum cineva ar arunca niște bile de sticlă pe jos (nu m-am prins de la ce vin astea). Toată treaba dura de vreo două luni. Am vorbit cu nepotul, și el în jur de 50 de ani (mătușă-sa care murise avea peste 80): „Dom’le, cît o mai țineți așa?”, „Dom’le, ne pare rău, dar nu prea avem bani, așa că fac io totul de unul singur!” Și iar dă-i și boncăluiește, și sparge, și crapă. Trecuseră deja vreo șase luni, pînă cînd într-o dimineață, cînd aveam ceva de scris și de predat urgent, n-am mai suportat și am coborît un etaj, ca să văd ce face. Mi-a deschis, am băgat un cap în garsonieră. Nepotul, de unul singur, sculpta ceva pe tavan. Am rămas mască – montase o lustră și în jurul ei făcea un fel de ornament din var cu floricele. I-am zis că nu se mai poate. Și l-a durut în cur – și-a sculptat pereții garsonierei de pe Calea Moșilor la nesfîrșit.       

Jan, am plecat din blocul de garsoniere, înainte de criză – hruba aia s-a vîndut, în mod inadmisibil, cu 80.000 de euro, un preț absolut nemeritat, dar cine s-a gîndit să pună banii la bancă? Aș fi putut să vin cu ei în Germania și să-mi încep o nouă viață… dar totul ține de curaj aici și de putința de a renunța la pereți, la obiecte, la așa-zisele rădăcini, la apartenență. Pînă cînd n-a ajungi să urli pe balcon, la finalul vieții: „Vreau să plec! Lăsați-mă să plec!”, ca să deranjezi niște tineri cu o pisică, care și-au pus speranțe că vor face treabă, vor reuși în România.

***

Dragă Adina,

Dacă vorbesc despre vecini în Germania, vorbesc doar despre vecinii mei, despre blocul în care locuiesc eu, ca să ne înțelegem. Locuiesc într-un bloc cu patru etaje, construit acum zece ani, în centrul Düsseldorf-ului. Mașinile nu se aud, circulația auto are loc pe niște străzi ceva mai îndepărtate. Lîngă blocul nostru mai sînt alte patru blocuri, între blocuri sînt spații verzi, pomi și flori. La fiecare etaj stau patru familii, media de vîrstă e în jur de 45 de ani, unele familii au un copil sau doi. Vecinii mei sînt cam 70% nemți, însă Alejandra, vecina mea de jos, este spaniolă, Martina, vecina de sus, are un soț italian, numit Daniele, mai stau aici o pereche croată, Ivo și Maria, un francez, Jean-Philippe, căsătorit cu Claire, o belgiancă, o englezoaică, Emma, apoi Thomas, un polonez căsătorit cu Gadwa, care este de origine marocană, iar Constantin este de origine română și are o consoartă din Cuba, numită Claudia. Toți lucrează pe undeva, pînă și eu, chiar dacă mulți oameni pe lumea asta sînt de părere că scrisul nu este lucru, ci mare distracție. Așa că nici nu le-am spus vecinilor că scriu, ci că sînt interpret la tribunal, ceea ce e adevărat, dar numai în parte.

Însă trei dintre vecinii mei, Erwin, un inginer la pensie, Dagmar, o profesoară de sport și latină, la un liceu din apropiere, și Maria, stewardesă la Lufthansa, care sta pe etaj cu noi, au aflat recent adevărul din ziar și chiar mi-au citit cea mai recentă carte, Chaplin wird Zweiter, și de-atunci rîd ori de cîte ori mă întîlnesc. Sper că nu rîd de mine, ci gîndindu-se la conținutul cărții. În carte este vorba, printre altele,  chiar despre vecinii mei, însă le-am schimbat numele.

Povestesc, deci, în această carte doar fapte reale, de pildă că eu și vecinii mei ne întîlnim de regulă doar în lift sau în garajul subteran al blocului, în care coborîm cu liftul, cînd plecăm sau cînd ne întoarcem acasă cu mașina. În cadrul acestor scurtisime întîlniri,  ne propunem să ne întîlnim și în afara garajului și a liftului, ceea ce nu reușim, de regulă, decît la petrecerile organizate, care au loc de obicei vara, sau cînd ne întîlnim toamna la restaurant, la Gänse-Essen − o masă tradițională în zona Rinului, la care se servește gîscă la cuptor, cu mere coapte, varză roșie calită și găluște, o mîncare tradițională aici, mereu în luna noiembrie. Totul stropit cu vin roșu.

În zece ani de zile, de cînd sîntem aici, ne-am întîlnit deja de trei ori cu toții la beraria de după colț. Cam rar, ce-i drept, dar fiecare e prins cu de-ale lui. Așa că cel mai comod și la îndemînă e să „ne vedem” pe Internet, ceea ce și facem. Ne trimitem uneori mail-uri despre ce mai trebuie rezolvat în bloc, și, ca buni vecini, mai stăm și noi la o bîrfă mondenă, adică la un chat video, fiecare de la locul lui de muncă, atîta timp cît nu apare șeful. Daca ne întîlnim, totuși, întîmplător în carne și oase, cîte doi, trei în holul de la intrare, stăm, desigur, și atunci de vorbă, de pildă despre cine trebuie să facă tot felul de liste și cum se îngrijesc florile sau peluza sau cine se duce să facă antrenamente la sala de fitness. Sau despre concediu sau mașina sau bicicleta tocmai furată. Bîrfa tradițională în sens românesc, aici, din păcate, nu există. Ce frumos era pe timpuri în România, cînd se întîlneau cîte trei vecini în fața blocului: cum pleca unul dintre cei trei și le întorcea celorlalți doi spatele, cum îl bîrfeau de mama focului.

La petrecerea  vecinilor de aici, de astă vară, în a treia duminică din august, s-a organizat totul de-a fir a păr, cu două luni înainte. S-a format un comitet de organizare, alcătuit din patru vecini. S-a închiriat un cort, în caz că plouă, pentru că petrecerea avea loc afară. Apoi s-a făcut o listă cu toți vecinii, care vin la petrecere – au venit cam 80% –  și s-a notat pe o alta listă, cine ce aduce: salate, fripturi, bere, prăjituri, covrigi etc. Eu am adus-o pe nevastă-mea și șase sticle de vin românesc, două dintre ele le-a băut vecinul meu de masă, Albert, care stă la etajul patru împreună cu soțul său Willi (sînt căsătoriți de anul acesta), în timp ce eu beam berea specială adusă de el din Belgia. După prima sticlă, Albert mi-a șoptit complice la ureche cum că el nu lucrează în administrație, cum cred toți vecinii, ci că este medic la o mare firmă din Wuppertal, dar m-a pus să jur că nu spun asta nici unuia dintre vecini. În Germania, un medic are cam aceleași probleme ca în România, presupun, și ca peste tot în lume: dacă cineva îi descoperă meseria, îi înșiră imediat simptomele tuturor bolilor pe care le are și, mai ales, nu le are și de care speră să fie vindecat de medicul în cauză. Și Albert nu voia să dea consultații, ci să-şi bea vinul.

În casa scărilor și pe treptele blocului nostru domnește o curățenie exemplară, de două ori pe săptămînă vine o femeie de menaj, plătită de noi toți, să curețe și să spele și ușa de la intrare, geamurile și să lustruiască oglinda liftului, dar nu prea are de lucru, căci fiecare are multă grijă de curățenie, că doar e blocul nostru, nu? Dar mai au loc, din păcate, și unele abateri. De pildă, eu am fumat acum opt ani o țigară în fața blocului și am aruncat mucul pe jos, cufundat în visuri. A doua zi, cînd m-am dus la cutia poștală să-mi iau scrisorile, am găsit acolo un muc de țigară. Și pentru că nu era pus într-un plic cu timbru, și nu era pe el nici adresa mea, nici cea a expeditorului, am stat eu și m-am tot gîndit și am dedus, în final, că nu poștaşul a fost acela care l-a aruncat acolo, ci un vecin, care-mi știa adresa. Cine o fi fost ăla, nu știu nici pînă astăzi, dar îl suspectez pe Robert, care e comisar de poliție. Îl cunosc pe Robert pentru că fac uneori pe interpretul pentru el, ca de pildă  săptămîna trecută, cînd au fost interogate doua românce  surdo-mute,  care, în realitate,  aveau un auz foarte fin și vorbeau de minune, dar numai cînd terminau cu cerșitul.

Ca absolut totul în blocul nostru, cutiile poștale sînt făcute cu cap, se închid cu cheia și sînt aranjate chiar la intrare, în ordinea apartamentelor: pe rîndul de jos, cutiile de la parter, un rînd mai sus, cutiile pentru locuințele de la etajul întîi și așa mai departe. Pe fiecare cutie e scris numele locatarului. Cum eu locuiesc de-o veșnicie în Germania, asta mi s-a părut cît se poate de normal, pînă cînd i-am vizitat pe Diego și Linda, doi spanioli care locuiesc la Puerto de la Cruz, în Tenerife. Și la ei cutiile sînt închise cu cheia, dar nu găseşti nici un nume pe ele, sau vreun număr de apartament. I-am întrebat pe cei doi, curios, cum îi găsește în acest caz poștașul, la care ei mi-au răspuns că nu îi găsește niciodată, pentru că nici nu-i caută. Poștașii în Tenerife aruncă poșta pur și simplu pe jos, în holul de la intrare, și de-acolo fiecare își ia ce-i trebuie. Rapid și eficace, exact ca la  autoservire. Am crezut la început că e vorba de-o glumă absurdă, dar nu era. Cutiile lor poștale rămîn etern goale-goluțe, aşa cum le-a făcut uzina, spaniolii sînt mari artiști și scopul acestor cutii e probabil acela de-a împodobi blocul.

Nemții sînt mai puțin artiști, în Germania ceva atît de nepragmatic este, evident, de neconceput. Aici nu doar cutiile poștale sînt etichetate, ci și containerele de gunoi (Müllcontainer): pe unul scrie Restmüll (deșeuri menajere, deci resturi de mîncare, coji de ouă, de legume și fructe), pe unul Gelbe Tonne/Containerul galben – în el se aruncă ambalajele reciclabile, de pildă plasticul, aluminiul, ambalajul de la iaurt etc. – iar pe altul Papier/Hîrtie. Sticlele goale (Glas) și deșeurile nocive, Sondermüll (baterii, vopsele, ulei de mașină etc.) se aruncă în niște containere de pe altă stradă. Separarea deșeurilor se face la modul riguros și conștiincios. Mărturisesc jenat că acum patru ani am aruncat din greșeală o batistă hîrtie în containerul de deșeuri normale și, cînd mi-am dat seama, era prea tîrziu. În cadrul acțiunii eșuate de recuperare a batistei, containerul fiind enorm și tocmai golit, era cît pe-aci să cad eu însumi în aceasta prăpastie metalică, așa ca în final m-am lăsat păgubaș. Noroc că nu m-a văzut nimeni. Scandalul secolului 21 a avut loc însă acum vreo cinci ani, cînd un vecin complet dement și iresponsabil a aruncat o pungă întreagă cu coji de cartofi și mere la deșeuri reciclabile. La golirea containerului, gunoierii au intrat în panică descoperind fapta și au raportat alarmați tărășenia la primărie, drept care totul s-a soldat cu o amendă grasă, dată de oraș întregului bloc, pe care-am împărțit-o frățește între noi, în lipsa vinovatului.

Cînd m-am mutat în acest bloc, acum zece ani, și am vrut să-mi arunc și eu gunoiul în containerul de gunoi, ca tot omul, nu am reușit să-mi duc acțiunea la capăt, căci containerul nu se putea deschide. Am tras eu de capac, l-am zdruncinat, bîțîit și zgîlțit din răsputeri, dar degeaba. Atunci a apărut, din fericire, Anna, nevasta lui Robert, care tocmai voia să arunce niscaiva morcovi stricați și mi-a explicat că acel capac era încuiat și l-a descuiat pe loc, cu cheia casei. „Nicht zu fassen! Nu pot să cred!”, am exclamat surprins. „Oare de ce se încuie gunoiul? Cine naiba fură gunoi pe-aici?”  „Nimeni. Gunoiul se încuie pentru că au venit în ultimele zile vecini din alte blocuri, care nu mai aveau loc în containerele lor și au aruncat gunoiul lor la noi.” Containerele de gunoi or fi ele cît casa și s-or fi golind ele săptămînal, dar problema este că la un produs de 100 de grame, ambalajul are mărimea unui dinozaur, așa că acum ne apăram cu înverșunare containerele de invazia străinilor.

În blocul nostru e și foarte multă liniște, dar asta-ți povestesc data viitoare, pentru că tocmai a început unul să dea cu burghiul.