Am început în urmă cu ceva vreme, în Dilema veche, un dialog cu scriitorul de origine română și traducătorul Jan Cornelius, care locuiește în Germania de mai bine de 40 de ani. Dialogul nostru în scris a continuat și am decis să-i publicăm episoadele pe site-ul revistei, din două în două săptămîni. (A. P.) 

Episodul 7: Hotelul, castelul și catedrala 

Dragă Jan,

Întîmplarea pe care mi-ai povestit-o tu, din camera hotelului din Frankfurt, mi-a amintit, fără vreo legătură directă, de o altă cameră de hotel, de data aceasta din Bruxelles. Înainte să locuiesc trei zile în acea cameră de 4 pe 3, aveam o imagine idilică despre hotelurile din Occident, indiferent de numărul lor de stele – mi le imaginam pe toate curate, primitoare, impecabile, cu bombonele pe pernă de „bun-venit” și frigiderul de la mini-bar burdușit cu de toate, și nu în ultimul rînd extrem de civilizate, că doar așa e „în străinătate”, nu? Ei bine, hotelul din Bruxelles mi-a spulberat și acest mit. Camera era, așa cum spuneam, mică, sufocantă și întunecoasă, televizorul era vechi, cu tub, iar telecomanda lipită cu leucoplast (ca în România) – televizorul a mers non-stop pe un post local, așa că am văzut toate știrile culturale posibile și imposibile din Bruxelles, pentru că n-am mai reușit să schimb canalul, pereții hotelului erau atît de subțiri încît, în baie, îi auzeai pe toți cum făceau pipi și trăgeau apa. Camera avea o ferăstruică ce dădea înspre o arteră destul de circulată, însă tot ce vedeam pe ea era magazinul non-stop al arabului de vizavi. Acel colț decupat de oraș începuse să mă fascineze – lădițele cu fructe fanate scoase în stradă, în fiecare dimineață, arabul care stătea pe un scăunel și fuma, cu privirile în gol, așteptîndu-și mușteriii, sau dădea cu mătura, seara aici se strîngeau prietenii lui din cartier, tot la o țigară, rîdeau și vorbeau tare, nu în limba franceză, desigur, le ascultam vocile exotice pentru mine, din pat, pînă tîrziu în noapte, îmi imaginam că sînt undeva în Maghreb, nu în capitala Europei. Așadar, m-a fascinat într-atît încît, în a doua dimineață, am scos aparatul de fotografiat (o săpunieră) și am început să-i fac poze de la fereastră arabului din fața magazinului, ca să am și eu o amintire. Nu știu cum naiba, el a ridicat ochii și m-a văzut. S-a uitat urît și a început să-mi facă niște semne din care am priceput că nu dorește să-l fotografiez. În secunda doi, a închis magazinul. Acesta a rămas cu storurile trase pînă în ziua plecării mele, așa că în ultima seara n-am mai avut parte de corul de rîsete bărbătești nocturn. N-am înțeles de ce s-a întîmplat așa. Poate că arabul avea ceva probleme cu legea și faptul că l-am spionat de la fereastra hotelului i-a stîrnit niște bănuieli nemotivate. Sau, m-am mai gîndit eu, arabii din Europa trăiesc într-un climat de frică (era prin 2007, deci nu foarte mult după 11 septembrie, înaintea unor serii de atentate), „suflă și-n iaurt” și faptul că turiștii îi fotografiază le strică buna dispoziție pentru o săptămînă. Sau pur și simplu a fost doar o coincidență, arabul a avut altă treabă și și-a închis pentru vreo două zile șandramaua. Dincolo de această poveste, Bruxelles-ul pe care l-am văzut atunci m-a contrariat. Am și acum în minte imaginea unui părculeț, pe la prînz, plin de niște femei mari cît niște dulapuri, îmbrăcate în veșminte largi, lipsite de culoare, cu baticuri pe cap și înconjurate de cîte o droaie de copii. Din nou m-am întrebat: oare unde mă aflu? În Vest? Sau, mai nou, punctele cardinale nu mai au nici o relevanță?

Una peste alta, mi-am dat seama, cu groază, că cel mai scurt drum între Est și Vest este cel cu avionul (poți merge și cu mașina, dar îți ia vreo trei zile…). De ce groază? Pentru că, precum știi prea bine, mi-e frică să zbor. Cred cu tărie că locul oamenilor este pe pămînt, nu în aer (și, posibil, nici pe apă). Însă pentru a ajunge în Occident, trebuie să fac de fiecare dată acest „sacrificiu” – după o noapte de obicei pierdută, să mă tîrîi pînă la aeroport (cu eternele angoase că voi pierde avionul, chiar dacă plec cu trei ore înainte sau că avionul meu nu va zbura), să fac check-in, să trec pe la securitate și mutrele tuturor celor de acolo să mi se pară dubioase, să intru în cutia de conservă umană (uneori nu mai mare decît troleibuzul 66), să înțepenesc într-un scaun, să mă forțez să nu mă uit la stewardesa care face instructajul în caz de urgență și, totuși, să nu mă pot abține să o urmăresc fascinată (așa cum fac și cum emisiunea Dezastre în aer), în timp ce avionul începe să huruie grotesc, nefiresc, să-mi transpire palmele – primul semn al atacului de panică ‒, să mă gîndesc dacă mai e cazul să iau un xanax sau poate că ne dau ăștia niște vin, să închid ochii ca înaintea unei execuții, încercînd, totuși, să mă încurajez: „Două ore și ai scăpat! Ești acolo…” Cele mai cumplite sînt decolările și aterizările (și pentru că știu că atunci se întîmplă și cele mai multe catastrofe). La decolare, după ce avionul se desprinde, am senzația că o să cadă la loc, că se oprește, rămîne suspendat undeva în aer, între două lumi. La aterizare, mi se pare că se apropie vertiginos de pămînt și că o să vină direct în bot. (Cînd roțile ating pista, sînt cel mai fericit om, un fel de condamnat la moarte căruia i se spune în ultimul moment că i s-a comutat pedeapsa.) Desigur, toate zgomotele necunoscute pe care le face avionul mi se par suspecte, deși am citit multe pe tema asta. Mă uit în jurul meu și mă enervez – nimeni nu pare să aibă vreo problemă asemănătoare cu a mea. Unii dorm, alții ascultă muzică sau citesc. Cei mai liniștiți sînt „migranții” români (zugravi, faianțari, muncitori în construcții etc.) care fac deja drumul ăsta dintre Est și Vest cu o lejeritate de parcă ar merge cu rata, încărcați de papornițe, unii ușor abțiguiți de la gurile de țuică (ca să nu le zic shot-uri) pe care le-au tras în aeroport. Mă uit la pisi, cu buze siliconate și machiaj de trei degete pe față, care face nani pe pernuța ei roșie pe care scrie LOVE… e deja în lumea viselor! Mi-amintesc și de ţiganca din aeroport, cu un copil la sîn, care întreba pe toată lumea: „Domnuʼ, domnuʼ, cum ajung io la Londra?” Nici ea nu părea să aibă vreo spaimă. Mi se face un pic rușine de mine și mă mai calmez. Deja mă gîndesc la momentul acela priceless cînd voi ajunge, în sfîrșit, „în Occident” și în aeroport, după ce au dat din coate la pașapoarte și s-au călcat pe picioare la recuperarea bagajelor, românii încep încet-încet să se împrăștie, să se amestece cu ceilalți locuitori ai acestei planete, nu mai auzi „băă!”, „măăă!”, „hai!” și „băga-mi-aș pula!”, încep să-ți susure plăcut în urechi și alte limbi ale pămîntului. Pentru asta a meritat tot coșmarul zborului! Îmi amintesc de momentul cu totul special, de acum vreo zece ani, în care am schimbat avionul la Frankfurt (veneam de la Porto, ne întorceam la București), aveam vreo două ore la dispoziție și tot căscam gura la acest „monument” al civilizației occidentale care e aeroportul din Frankfurt, mă simțeam ca într-un mic oraș plin de culori și de lumini în care totul funcționează perfect, mă uitam la toți acei oameni, din toate colțurile lumii, de toate rasele, care călătoreau, schimbau cu nonșalanță avioane, mă holbam la „monștrii” de pe piste care traversează Atlanticul și am avut o senzație euforică (potențată un pic și de berea minunată germană pe care tocmai o băusem) de libertate absolută. I-am spus atunci lui Iulian, care era în aceeași stare, la barul din mijlocul aeroportului, cu chelneri spilcuți, ca pe vremuri la mare, la Neptun: „Știi ceva? Hai să nu ne mai întoarcem acasă. Hai să fugim în Occident!”. Iulian a rîs, apoi a zis: „Hai! Cîți bani mai avem?”. Mai aveam 50 de euro. Ne-am dezumflat și ne-am îndreptat spre poarta de îmbarcare pentru București. Îmi pare și acum rău că atunci, cînd mai aveam încă tinerețea și o doză de inconștiență de partea noastră, n-am făcut-o.   

****

Dragă Adina,

Îmi scrii ca ai fost surprinsă neplăcut de camera minusculă de la Bruxelles și că te așteptai la altceva în Vest. Păi, camera aia nu e nimic, camera cea mai mică de hotel din vestul Europei am avut-o eu la Amsterdam, acum doi ani. Era atît de mică încît nu puteam deschide ușa decît preț de cîțiva centimetri, din cauza patului, așa că trebuia să intru pe fereastră. Noroc că stăteam la parter și nu la etajul cinci, căci sînt un alpinist mediocru. O droaie de turiști din hotelul acela trebuiau să se cațere pe pereții exteriori ai clădirii ca să ajungă la ei în cameră. OK, am exagerat un pic, nu se cățărau pe pereți, ci pe o funie. Camera cea mai mare de hotel însă am avut-o la Las Vegas, la hotelul Bellagio. În orașul jocurilor de noroc, prețurile hotelurilor, cît or fi ele de luxoase, sînt relativ decente, nimeni nu vrea să te jecmănească, se face totul ca să rămîi acolo cît mai mult și să-ți toci toată averea la ruletă. Dar camera cea mai mare și mai mare am avut-o la hotelul Cișmigiu din București, mai exact am avut acolo un apartament imens. Fapt care s-a dovedit însă în final dezavantajos, pentru că mi-a trecut somnul pînă mi-am găsit dormitorul și era să fac pipi pe mine pînă am găsit baia. Parcă tot mai bine era cînd dormeam, în studenție, cîte patru într-un cort, în mijlocul codrului, în inima Carpaților, și fiecare falnic copac era un potențial pisoar. Nu hotelurile ne-au făcut pe noi, ci corturile!

E relevantă pățania ta cu arabul acela de la Bruxelles care a protestat furios văzînd că-l tragi în poză, de la geamul hotelului. Eu am pățit ceva asemănător, dar nu ca tine, în Vest, ci taman în România. Vara asta, la Timișoara, mergînd într-o zi cu taxiul la ștrandul UMT, am trecut pe lîngă un șir de case impresionante, vilele lui Leonardo DiCaprio sau Tom Cruise din Beverly Hills par niște șandramale jalnice față de ele. Așa că m-am gîndit să fotografiez măcar una dintre ele, ca să am și eu o amintire frumoasă din România, cînd mă întorc în Germania. L-am rugat pe taximetrist să oprească la marginea drumului, am traversat trotuarul, m-am oprit în fața grilajului de fier și am scos smartphone-ul din buzunar. Stilul arhitectonic al palatului era ușor încărcat: lei cu coama în vînt lăfăindu-se la intrare, alături de vreo cinci îngeri de marmură, lungi cam cît stîlpii de telegraf, cu aripile desfăcute, poleite cu aur, apoi coloane grecești și romane, înfrumusețate din belșug cu basoreliefuri autohtone. Curtea era vastă cît o cîmpie, iar în mijlocul ei trona o falnică fîntînă arteziană, în jurul căreia trebăluiau vreo cinci-șase meșteri. Probabil că erau în căutarea unei vîne de apă, căci fîntîna cu pricina era secată. Nu mică mi-a fost mirarea cînd, ducînd smartphone-ul la ochi ca să fac și eu o fotografie, am auzit brusc un răcnet cumplit în fundul curții, după care a apărut ca din pămînt un tuciuriu care, la gabaritul lui de camion de mare tonaj, alerga surprinzător de sprinten. Ai fi zis că-i un iepure dopat cu steroizi, calitățile lui sportive erau trăsnet, și poate chiar l-aș fi aplaudat dacă n-aș fi fost complet blocat și șocat de imensa rangă de fier pe care-o flutura prin aer, în lungime cam de doi metri. Părea supărat foc și, nu știu de ce, dar am avut senzația ciudată că se va folosi în clipa următoare de acea rangă pentru a practica aruncatul suliței, ținta fiind eu și nimeni altul. Așa că, folosindu-mă de tehnica săriturii în lungime, am aterizat în următoarea secundă pe locul de lîngă șoferul taxiului, noroc că el îmi deschisese din timp ușa. „Dă-i gaz!”, am strigat și duși am fost, fără fotografii, dar încă vii. Acum stau eu și mă tot gîndesc, ce-o fi avut ăla cu mine, frate? Cred că m-a confundat cu vreun vechi dușman, că de întîlnit, nu ne întîlniserăm niciodată.

O altă situație delicată cu fotografiatul a apărut la Iași, cînd m-am plimbat, în septembrie, prin Copou și am dat să fac o poză cu o țanțoșă fanfară militară care ieșise pe la prînz în fața cazărmii militare ca să interpreteze diferite marșuri. O lume pestriță se adunase în fața grilajului de fier forjat dinspre stradă, privindu-i admirativ pe mîndrii interpreți în uniformă. Mulți dintre spectatori și-au scos smartphone-urile și dă-i cu fotografiatul. Pînă cînd a ieșit un militar încruntat rău în stradă, admonestînd fotografii: „Ce faceți, domnilor? Fotografiatul este aici interzis.” Așa că oamenii s-au conformat, s-or fi gîndit ei că așa e legea. Iar eu m-am gîndit că ar fi mult mai bine dacă fanafara aia ar cînta undeva într-o pivniță, dacă așa stă treaba. Însă, mă rog, România e țara absurdului, unde multe se fac pe dos și probabil că există pe-acolo o lege, în sensul asta, care interzice să fotografiezi motivele fotografice.    

Dar nu doar în România, ci și aici, în Germania, fotografiatul poate duce la încurcături. În primăvara asta, la Köln, de pildă, la postul național de radio WDR, s-a anunțat oficial la știri că fotografierea catedralei din Köln va fi permisă pe viitor numai în anumite condiții. Mai exact, doar între orele 9-12 dimineața și 14-19 după-amiaza. După ora 19, fotografierea catedralei este permisă doar cu o autorizație specială, eliberată de Primăria orașului, căci la ora asta începe să se lase întunericul, fapt care poate duce la estomparea imaginii. Și avînd în vedere milioanele de turişti care fotografiază catedrala din Köln chiar și pe întuneric, asta ar putea avea urmări nefaste pentru image-ul internațional al orașului. Însă între orele sus-menționate, fotografiatul este permis. Dacă se plătește în prealabil suma de 15 euro, la oficiul local de turism, se va obține o autorizație în acest sens.

Or fi ei nemții disciplinați și iubitori de reguli, dar asta prea era de tot. Așa că a avut loc, după știrea asta, ad-hoc, un șir lung de proteste, zeci de oameni au sunat la radio și la oficialitățile orașului ca să-și exprime refuzul de a respecta acest decret idiot, ba cred că unii mai rebeli din fire chiar s-au dus pe loc la catedrală, ca s-o fotografieze în ciuda legii. Spiritele s-au mai liniștit doar cînd la știrile de la ora 20 s-a anunțat că era întîi aprilie și că totul fusese o păcăleală ca-n povești.

Proteste mai puțin hazlii au avut loc recent aici, în Germania, cînd a dat faliment linia de zbor Air Berlin, căci asta, din păcate, nu a fost o păcăleală. 200.000 de oameni au trebuit să-și arunce biletele de zbor la gunoi, fără despăgubire. Și, ce-i mai grav, 8000 de angajați au rămas șomeri. Thomas Winkelmann însă, care a fost șeful acestei linii aeriene începînd din februarie anul acesta, își va primi în continuare, conform contractului, salariul anual de 950.000 de euro pînă în 2021, cel puțin. Nu-i de mirare că, la auzul acestei știri, îți vine să vomezi, mai abitir decît atunci cînd se produc turbulențe puternice în avion, din cauza furtunii și a golurilor de aer.

Și pentru că veni vorba de turbulențe, vorbești în scrisoarea ta, dragă Adina, de frica ta de-a zbura. În germană asta se numeste Flugangst, eu n-am treabă cu așa ceva. Cînd am zburat, de exemplu, acum două luni la Timișoara, nici mie, nici celui de lîngă mine nu ne-a fost frică. Așa că am  profitat de zbor ca să ne rugam tot timpul să ajungem teferi la destinație.