Pe 28 iunie 2011, Alex. Leo Şerban ar fi împlinit 52 de ani.

Îl ştiam pe Radu de la 12-13 ani. Pe vremea aceea purta barbişon. Dar fascinanţi cu adevărat la el erau ochii albaştri uşor exoftalmici, care – împreună cu barbişonul blonziu – îl făceau să semene cu un lord pictat de VanDyck. În orice caz, era un chip pe care nu-l uitai – şi, cum eram la o vîrstă impresionabilă, i-am„amprentat“ figura în frageda mea memorie, chit că peste acea figură s-a aşezat, în timp, chipul pe care Radu l-a păstrat pînă la sfîrşit, fără modificări spectaculoase. (Cochetăria lui nu era că „nu-şi arăta vîrsta“ – cum se spune –, ci că ea, Vîrsta, nu ţinea să i se arate lui Radu!)
Că nu eram singurul fascinat de imaginea sa o dovedesc cele cîteva roluri (deloc substanţiale, dar semnificative) pe care le-a jucat în mai multe filme din anii ’70. Erau mai curînd rolişoare – la limita figuraţiei – în filme „de epocă“. Radu se achita invariabil la superlativ, cu un soi de
nonşalanţă ce părea să spună: dacă tot m-aţi ales să apar în producţiile voastre socialiste, hai să vă arăt cum ştiu să nu fac mare lucru şi să mă reţineţi!
Şi îl reţineai.

A devenit un loc comun, astăzi, să se vorbească despre „ultimii boieri“. Alexandru Paleologu nu a scăpat de această etichetă plouată, după cum – e de presupus – nu va scăpa nici dl Neagu Djuvara. Numai că Radu era mai mult decît ceea ce înţeleg unii prin „ultim boier“. Ca şi Paleologu, era totalmente lipsit de acea scorţoşenie asociată îndeobşte etichetei – semn al unei „încremeniri în clişeu“ alimentată copios de necunoaşterea acelei lumi. Era nu doar un fermecător „fluture“monden, prezent la toate sindrofiile unde conta să fii prezent, ci şi un gentilom perfect, de o inflexibilă punctualitate şi o invariabilă amenitate. Causeur impecabil, avea un adevărat geniu al sociabilităţii şi, deşi în prezenţa lui nu puteai fi decît „vioara a doua“, nu te făcea niciodată să te simţi exclus sau în plus. „Săgeţile“ lui erau, adeseori, ascuţite, dar îl iertai imediat: „arcul“ avea eleganţă, iar gestul, graţie desăvîrşită. Era, cu siguranţă, „dintr-o altă lume“ (eventual, epocă), dar făcea ca existenţa lui printre noi, aici şi acum, să fie exemplar lipsită de orice efort vizibil sau condescendenţă.

Prietenia noastră se maturizase în timp, trecînd de la raportul cumva inegal în care un puşti visător să uită cu veneraţie la un posibil model, la acela „orizontal“ în care puştiul (care nu mai era, de mult, „puşti“!) ajunsese să-l tachineze pe mult mai vîrstnicul său prieten (în special în privinţa... vîrstei), cu o indefectibilă admiraţie mereu în prim-plan. Radu era – şi aici – de o încîntătoare înţelegere: pentru el nu eram în continuare, probabil, decît acelaşi adolescent candid şi teribilist, pe care se amuza să-l contrarieze fin, păstrînd permanent – în relaţia cu el – o minunată generozitate nicicînd contrazisă. Nu a existat, în cei peste 30 de ani de pură prietenie, nici un moment în care să-i cer ceva (de la o expertiză particulară la un sfat sau un comision) şi Radu să nu mă ajute numaidecît, jonglînd – nu mă îndoiesc – printre priorităţile voluminoasei sale agende. Invitaţiile la el (în prea-micul apartament înţesat de tablouri şi lucruri rare) erau întotdeauna anticipate, din parte-mi (şi, numă-ndoiesc, de alţii), de bănuiala jubilatoare a unui festin gastronomic „à la Radu“: ştia să gătească divin! Dumnezeu ştie cum şi unde învăţase... pesemne că şi sosurile, cărnurile şi legumele erau fermecate de el.

În ianuarie 2006 (el numai era), atunci cînd mi-am vernisat o expoziţie de fotografii, i-am dedicat-o: el fusese acela care îmi deschisese prima expoziţie, zece ani mai devreme. Aceea avusese loc la cîteva zile după ziua sa de naştere (în februarie), iar eu, ca un ingrat (în plus, excedat de toate angaralele inerente unui vernisaj), uitasem să-l felicit... Radu a vorbit – ca de obicei – cu pertinenţă şi panaş, îmbrăcîndu-şi discursul (la alţii, atît de soporific) cu acel glanţ numai al lui de doxă şi umor. Acest glanţ se numeşte, astăzi, „brand“, dar nu cred că i-ar fi plăcut cuvîntul: Radu avea o regală indiferenţă faţă de lucrurile „la modă“. Iar „doxa“ lui (care era redutabilă!) avea o inapetenţă proverbială pentru cuvintele complicate şi jargonul abscons, dar mai ales pentru ostentaţie. Chiar şi aici – pe teritoriul „specializării“ stricte –, eleganţa sa era la fel de infailibilă ca şi flerul său estetic; gentilom pînă la capăt, i se părea de bun simţ să vorbească firesc despre un lucru – pînă la urmă – la fel de firesc: faptul cultural. Nu „oficia“ şi nu „pontifia“! Poantele pe care le strecura în discurs erau o formă (încă una) de
abilă „dezumflare“ a unei postùri.

Revenind la vernisajul din 1996; după ce şi-a isprăvit speech-ul, în mulţimea mai interesată de ce era pemese decît de ce era pe pereţi, şi-a făcut loc pînă unde mă aflam şi mi-a spus, ca-ntr-o doară, „Şi poţi să-mi spui şi La mulţi ani...“
Şi am început să rîdem amîndoi, la unison.

(din Mica dietetică, Editura Art, 2011)