Are Tony Judt un eseu din 2008 („Ce-am învățat, dacă am învățat ceva?”, în Cînd lucrurile se schimbă. Eseuri 1995-2010, Litera, 2017) despre felul în care am întors spatele secolului XX: prea repede şi prea trufaş. Şi explică: după 1789, francezii (şi europenii în general) încă mai acționau și meditau în linie cu ideile de dinainte de revoluţie. La fel, şi după 1918, deşi toţi erau de părere că lumea s-a schimbat radical, noile concepte erau produse tot în „umbra lungă a experienţei şi gîndirii secolului al XIX-lea”. Noi însă, remarca Judt, prin 1990 am abandonat cu totul secolul XX. S-a creat atunci un hiatus între ceea ce a fost înainte şi ceea ce a urmat. În mare parte, ruptura s-a produs pornind de la un sentiment de uşurare: „imperiul răului” a fost învins, occidentul – Europa şi America civilizate, laolaltă – a triumfat asupra comunismului, sau cel puţin asupra vîrfului de lance al acestuia, URSS. Victoria se adăuga la cea asupra nazismului, astfel că paginile odioase ale istoriei acestui veac puteau fi întoarse. Secolul XX a fost transformat într-o „Cameră a Ororilor Istorice cu scopuri pedagogice”, în care ca atracţii principale figurează printre altele Auschwitz-ul, Gulag-ul, Armenia, München, Pearl Harbour sau chiar, printr-o extensie tolerabilă, 11 Septembrie, în vreme ce noi putem să ne vedem acum de adevăratele probleme ale noii epoci, ca de pildă cum să facem faţă abundenţei de informaţii și ascensiunii agresive a tehnologiei din viața de zi cu zi.

La prima vedere, noi, cei ce provenim din societăţile pînă ieri comuniste, am putea spune că avem un sentiment mai acut al rupturii decît ceilalţi locuitori mai vestici ai continentului. Să ne amintim numai cum se făcea comerţul socialist. Sau cum se vorbea la radio sau televiziune. Cum singurul angajator era statul. Sau cum te fereai să spui ce crezi şi jucai teatru ritualic în limbă de lemn. Unde dacă nu în Est găseşti cel mai bun contrast între lumea de ieri şi cea de azi?! Dar chiar şi la comparaţii benigne ieşim bine. Facem aceleaşi concedii acum ca atunci? Vesticii mergeau (aproape) peste tot, chiar şi în Est, pe cînd noi abia cum putem pleca afară în concediu. Dar cea mai mare diferenţă dintre Est şi Vest la acest capitol e vizibilă atunci cînd se ceartă reprezentanţii generaţiilor pre- şi post 1990. La noi, în culmea enervării, cel mai tînăr poate la un moment dat să izbucnească către cel mai în vîrstă: „Comunistule!” Ceea ce e sinonim cu însuşi anacronismul, neadaptarea, neoliticul celuilalt secol – dar şi cu sfîrşitul conversaţiei. Tinerii occidentali nu au la îndemînă un asemenea epitet. Un singur termen de comparație ar fi pentru rapiditatea și hotărîrea cu care o societate curentă întoarce spatele unei societăți precedente: cînd au preluat comuniștii puterea, în primii ani ai deceniului trei în ceea ce se năștea ca URSS și în ultimii ani ai deceniului cinci în Europa de Est. Comparația merge însă pînă la un punct; societatea curentă întorcea forțat spatele societății precedente, în opintelile noilor autorități și cu permanente priviri înapoi, cu coada ochiului. Acum, abandonul e benevol. Atunci, ruptura era impusă de sus în jos, acum ea vine de jos în sus și nimeni nu i se mai opune.

Dar e doar la prima vedere, cum am spus. Schimbări majore au avut loc şi în vestul şi în estul Europei. Impactul globalizării e distribuit uniform. Internetul schimbă lumea fără discriminare. Şi occidentalii, chiar şi fără trecerea de la comunism la postcomunism, nu îşi mai recunosc secolul XX, se uită la el, cum scria Judt, „ca la o ţară străină”. Noi n-am avut carnet de cecuri bancare, căci am sărit direct la card şi Internet banking, dar cum oare se uită occidentalul de azi la aceste modalităţi de plată de ieri?! Pînă la urmă, Vestul de azi e mai degrabă înrudit cu Estul de azi decît cu Vestul de ieri. Şi de aceea şi Occidentul are dreptul său la experienţa contrastului celor două epoci.

Însă ceea ce a vrut să spună Judt în legătură cu întorsul spatelui la secolul XX este că există acum un risc foarte mare de a arunca odată cu apa din covată şi copilul. Apa din covată e mizeria de neconceput a secolului XX, copilul însă ar trebui păstrat ca o prețioasă învăţătură de minte. Învăţătura este că o serie de factori, identificaţi pînă la urmă de reflecţiile unor gînditori de seamă postbelici, au condus la un proces criminal de antagonizare socială. Judt scrie că „teama, războiul şi dogma” sînt cele trei direcţii din care au rezultat „demonizarea” şi masacrarea unor întregi grupuri şi etnii. Aceasta este lecţia secolului XX de care uităm. Şi, adaugă el, uitarea se vede mai bine de exemplu în felul în care tindem să tratăm conflictele sub care debutează secolul XXI: „Această uşurinţă cu care ne-am convins că sîntem în război cu «islamofascişti», «extremişti» dintr-o cultură ciudată, care locuiesc într-un «Islamistan» îndepărtat, care ne urăsc (...) şi vor să ne distrugă «stilul de viaţă» este un semn sigur că am uitat lecţia secolului XX.” Un avertisment al lui Judt, care iată, la zece ani de la lansare (și la opt de la moartea autorului său) pare cel puțin la fel de actual dacă remarcăm zgomotul de fond care ne înconjoară precum că „deja războiul a început”. Ce nu detaliază Judt este însă diferența de agresivitate dintre teroriștii de azi și categoriile sociale sau etnice supuse represiunii în secolul XX. Evreii sau chiaburii, ca să dau doar două exemple, erau de-a dreptul pașnici și cel mult percepuți drept agresivi, pe cînd în cazul teroriștilor agresiunea e incontestabilă.

Disponibilitatea de a sări la război, de a trăi convingîndu-ne că sîntem în război, este un semn de amnezie faţă de moştenirea secolului XX. Judt spune că europenii sînt mai reţinuţi cînd e vorba de război, spre deosebire de americani, unde personalităţile publice glorifică armata, „o atitudine familiară în Europa înainte de 1945, dar aproape necunoscută acum”. Europenii au avut mult mai multe victime civile decît americanii în cele două războaie mondiale, victimele din această categorie lăsînd cele mai durabile urme în memoria colectivă. Sau, cum spune Judt, „americanii au avut un secol XX mai agreabil decît europenii”. Experienţa mea de est-european îmi spune însă că şi în Europa memoria războiului se estompează. De el – sau mai precis de binecuvîntarea de a fi feriți de el – am auzit în doar două ocazii. De la bunica mea, care în urmă cu mulţi ani obişnuia să îmi spună grav, aproape şoptit, „să ne ferească Dumnezeu de război”. Ea fiind una care, deși femeie, chiar a trăit războiul, refugiindu-se ani la rînd din calea încăierării armate dintre fasciști și comuniști. Şi am mai auzit-o în unele rugăciuni din slujbele bisericeşti, dar aici poate fi vorba mai degrabă de o metabolizare mai largă a războiului, de o înţelegere a lui căpătată în secole, ci nu doar via Primul Război Mondial şi al Doilea Război Mondial din secolul XX.

Pînă la urmă, uitucii secolului XXI sînt la fel de marxiști precum teoreticianul de la care s-a revendicat „imperiul răului”. Ei cred că răul e de suprafață, provine doar din ansamblul de condiții economice, sociale și culturale care îi face pe emigranți să provoace dezordine în lumea noastră și pe extremiști să fie agresivi față de occident. Dar dacă răul are mai mult decît o sursă exterioară? Dacă el provine și din om? Dacă „diavolul e în istorie”, cum s-a întrebat Leszek Kołakowski? Într-un alt eseu, Judt îl cita pe Kołakowski: „Marx omisese pe de-a-ntregul posibilitatea ca unele surse de conflict și de agresiune să facă parte intrinsecă din caracteristicile permanente ale speciei”. Secolul XX ne-a dat ocazia să vedem mai îndeaproape adevăruri – eufemistic spus – stînjenitoare despre natura umană. Nu una care s-a îngropat odată cu întoarcerea filei de calendar, ci exact cea care ne caracterizează și pe noi. E ca și cum generația secolului XX a ajuns la senectute, iar noi nici măcar adulți nu ne putem numi, dar bravăm, potrivit vîrstei. De aceea experiența secolului XX e neprețuită.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Rămășițele unui lagăr de muncă din Gulag, Rusia, cu un foișor de observație și pază și gardul de sîrmă ghimpată. Sursa: Wikimedia.