Dragă Adina,

Am rîs cu mare poftă citind epistola ta despre boli și medici. Aș putea spune chiar că am murit de rîs, dar n-o fac pentru a nu-mi începe scrisoarea cu o veste lugubră. Ai un umor teribil dacă nu te afli chiar prin nefaste circumstanțe, într-un iminent pericol de infarct. Ah, inima! Știi ce cred eu? Faptul că luîndu-ți inima-n dinți te-ai decis să-ți privești suferința psihosomatică luîndu-te singură peste picior îți va ameliora considerabil situația. Are scrisul o valoare terapeutică? Are. Tu ești terapeuta tatălui tău Anton, iar el te tratează pe tine, la telefon, eu sînt terapeutul tău în scris, iar tu mă tratezi pe mine scriindu-mi și dacă ne ies bine relatările, cei care le citesc se vor vindeca și ei, distrîndu-se pe seama noastră și recunoscîndu-se pe ei înșiși. Să vezi ce sănătoși vom fi cu toții, cînd om termina de scris, respectiv de citit cartea! Săracii medici, au să-și piardă niște pacienți de valoare!

Îmi povestești că deja din fragedă copilărie mergînd cu trenul de la București la Cluj, ședeai lîngă fereastră deschisă cu geaca de fîș pe cap, de frică să nu te tragă curentul. Eu cred că ipohondria este o hibă de natură genetică, precis că ai vreun strămoș care cu sute de mii de ani în urmă acționa la fel, chiar dacă pe-atunci nu se călătorea cu trenul, ci cu dinozaurul. Da, frica să nu te tragă curentul a existat mai apoi și la vechii daci, după cum ne arată o încrestătură cu briceagul într-un stejar milenar de la Sarmizegetusa, în care Decebal este prezentat cu geaca de fîș pe cap. Autorul străvechii picturi este artistul dac Gică Popescu Forever.

Dar lăsînd gluma de-o parte: boala asta, „să te tragă curentul”, spui că tipic românească, așa se crede în România. Îmi pare rău dacă-ți rănesc mîndria națională, dar trebuie să te anunț că te înșeli grav. Aici, în Germania, e la fel, ba chiar mai mult, nemții au pretenția că ei sînt campioni mondiali la a fi traşi de curent și fac totul ca să-și evidențieze supremația. „Fenster zu!” (Închide geamul!) sau „Tür zu!” (Închide ușa!) se răcnește de la Hamburg pînă la München și de la Leipzig la Köln, dacă cineva îndrăznește să deschidă numai un milimetru fereastra sau ușa din motive de sufocare sau pentru că temperatura camerei e mai ridicată decît cea a Saharei. Termenii es zieht (trage curentul) și Zugluft (curent de aer) fac parte din vocabularul de bază german. Estul și Vestul Europei doar par uneori diferite, dar în esență avem interese, temeri și aspirații comune. Și pentru că aici, în Germania, spre deosebire de Romania, unde totul este luat à la légère, se fac doar lucruri trainice, cu cap, problema asta a trasului curentului a fost reglementată juridic. Curentul, dacă-i arde să tragă, nu are voie să tragă decît între orele 7 și 9 dimineața și 20,30 și 21,15 seara, dacă procedează altfel se pedepsește fără suspendare prin închiderea într-o celulă fără uși și ferestre. OK, recunosc, am inventat asta, nu-i adevărat. Dar jur că asta-i adevărat: Landgericht Berlin (Tribunalul regional Berlin) a emis anul trecut în septembrie următorul verdict: Dacă flacăra unei lumînări aprinse pusa la o distanță de cincisprezece centimetri de o fereastră închisă începe să pîlpîie, chiria respectivei locuințe se va reduce cu 10%. Ce nebunie de verdict, îți vei spune, și m-am întrebat și eu dacă nu cumva îi fila judecătorului cu pricina o lampă. Nicidecum, un chiriaș din Berlin își dăduse gazda în judecată afirmînd că prin geamurile închise ale camerei de zi, pe care-o închriase, trage curent. Mi-i închipui pe experții trimiși de tribunal, venind cu lumînări aprinse ca la parastas să vadă dacă trage curentul sau nu.

Da, totul e reglementat în Germania. Noroc pentru Deutsche Bahn (Căile Ferate Germane) că în trenurile de aici ferestrele sînt închise perfect etanș, altfel am putea vedea pasagerii șezînd cu lumînarea aprinsă în fața geamului pentru a obține o reducere cu 10% a biletului de tren, în momentul în care flacăra lumînării ar pîlpîi. Ah, da, trenurile! Și tramvaiele, autobuzele, taximetrele – toate drăcoveniile astea cu care ne deplasăm de la A la B, iată o temă despre care am putea discuta la infinit, ba chiar mai mult. Hai să le iau pe rînd:

Trenurile

Mi-amintesc că acum trei ani am mers cu Dan Lungu cu trenul de la Berlin la Rostock, urma să-l prezint acolo cu ultima sa carte pe care-o tradusesem. Ne-am dus cu o oră mai devreme la gara aceea uriașă și nouă, și totul a fost minunat. Și trenul nostru a venit la minut, ce zic la minut, la secundă, puteai să-ți pui ceasul după el. „Vezi, asta-i Germania!”, i-am spus mîndru lui Dan. Și el era plin de admirație. Ne-am urcat deci bine dispuși și relaxați în acel tren care era practic gol, ne-am instalat fericiți că avem un vagon întreg doar pentru noi și tocmai începuserăm să ne savurăm drumul cînd am auzit un anunț cum că ni se dorește drum bun la München. Așa că ne-am năpustit spre ușă și la prima oprire, care din fericire s-a dovedit a fi nu la 100 de km, ci tot la Berlin, am coborît. Și am urcat apoi în trenul următor, trenul nostru, care întîrziase, de fapt, cu trei minute, dar ne urmase cuminte, simțindu-se probabil vinovat de rateul nostru. Da, în Germania trenurile sînt întotdeauna punctuale, dacă nu întîrzie.

Am trăit și în România o frumoasă experiență cu trenul, anul trecut în mai. Mergeam cu trenul de la Sibiu, unde îmi prezentasem cartea la o librărie, la București. Drumul a durat șapte ore, cu tot cu întîrzierea. Stăteam foarte confortabil, în jurul meu toate locurile erau libere, mă uitam la peisaj, mai ațipeam puțin și la un moment dat mi s-a făcut sete. Știam că trenul are si un vagon-restaurant, îl întrebasem la urcare pe controlor, care mi-a spus că din vagonul meu trebuie să trec prin alte trei vagoane ca să ajung acolo. Deci am pornit la drum. Mai întîi am descoperit că ușile dintre vagoane nu se deschideau automat, ca în Germania, ci trebuia să tragi de ele din răsputeri și în momentul cînd îți vîrai capul între ele, se închideau brusc și încercau să te decapiteze. Am dus o luptă cu obiectul à la Charlie Chaplin și după ce, în sfîrșit, credeam că am ajuns la un pas de destinație, am văzut că ușile de la vagonul din fața mea erau prinse cu un lanț de fier, nu mai văzusem un astfel de lanț decît la picioarele condamnaților la galeră, în filmele istorice. Întîmplător, în apropiere era un controlor și îl întreb:

— Ce-i cu lanțul ăsta?

— E pus ca să nu treacă lumea pe-aici, zice.

— Cum să nu treacă, că doar ăsta-i drumul spre vagonul-restaurant, răspund.

— E adevărat, spune controlorul, numai că înainte de vagonul-restaurant e vagonul de dormit și dacă treceți pe-acolo îi treziți pe cei care dorm.

— Știți ce? Mi-e o sete cumplită și vreau totuși să ajung la vagonul-restaurant. Mi-e egal dacă se trezesc, sînt un om foarte rău, insist.

— Nu se poate, zice controlorul.

— Ba se poate, zic eu. Vă rog, mor de sete!

Controlorul era sută la sută un om bun la suflet, căci a scos o cheie din buzunarul pantalonilor și a descuiat lacătul cu care era prins lanțul și uite așa am trecut, tiptil, tiptil prin vagonul de dormit și am ajuns la restaurant. La întoarcere, i-am spus controlorului:

— Domnule, am o idee, ce-ar fi dacă, data viitoare, ați pune mai întîi vagonul-restaurant și de-abia pe urmă pe cel de dormit?

— Da, aveți dreptate, da’ nu aranjez eu vagoanele astea, îmi zice.

Ce să mai zic, mă distrez de minune în România, mai ceva decît într-o piesă de Caragiale sau Ionesco.

Tramvaiele și autobuzele

Cu tramvaiele și autobuzele nu prea circul în România, prefer taximetrul. Și știi de ce? Am cîteva firișoare de păr alb în cap şi mi-e teamă să nu se scoale cineva în picioare și să-mi ofere locul. Am auzit că în țările din Est se practică mai nou pe rupte cedatul locului în mijloacele publice. Aici, în Germania sînt locuri rezervate pentru femei gravide și invalizi. Atît. Dar o prietenă, la 50 de ani, a fost la Sankt Petersburg și cînd s-a întors la Düsseldorf, mi-a spus: „O să vezi ce bătrîn ești, dacă te duci în vizită în orașul ăla și toți se scoală în picioare și te invită să te așezi.” Un fenomen al Estului? Fapt e că dacă aici, în Vest se oferă locul în tramvai sau autobuz, atunci i se întîmplă doar cuiva care pare cu adevărat pe ducă. Faptul că cel care stă pe scaun are, de pildă, 19 ani și cel care stă în picioare 60 nu constituie un motiv ca cel de 19 ani să sară în sus și să renunțe la bunătate de loc. Iar femeilor nu li se oferă locul doar pentru că sînt femei, asta chiar că nu se practică nicidecum. Și dacă unul, Doamne ferește, ar face-o, femeia în cauza s-ar simți acostată și profund jignită, chiar și la 80 de ani, dacă e încă în deplină putere. Și dacă cel care o invită să șadă, ar mai avea și ghinionul să fie un actor sau un regizor de film cunoscut, și-ar pierde precis jobul, cu isteria #metoo care a luat acum forme demențiale, în comparație cu care witch-hunt, vînătoarea de vrăjitoare, e un joc nevinovat de copii.

Taximetrele

În Germania, dacă vreau să merg cu taximetrul sun la taximetre și mașina vine în două, trei minute, așa că nu am nimic deosebit de povestit. Dar aș putea scrie o carte în trei volume despre nemaipomenitele mele pățanii cu taximetrul în Romania, iată aici una dintre ele:

Am fost anul trecut, în mai, la Tîrgul de Carte Gaudeamus din București care e situat cam în afara orașului. De ajuns am ajuns acolo cu taximetrul, dar cînd s-a închis tîrgul și am vrut să mă întorc în centru, taxi ioc. La comanda telefonică taximetrele oricum nu veneau, probabil pentru că ploua și taximetriştii nu voiau să li se ude mașinile. Mai bine să se ude pasagerii și dacă vor să evite asta, să-și ia umbrela, mașinile săracele nu au umbrelă. În fine, m-am dus deci la prima răscruce de lîngă tîrg și am început să aștept acolo. Și nu eram singurul cu pretenția asta complet neromantică de a-mi pune fundul într-un taxi și a nu merge zece kilometri pe jos, visător prin ploaie. Alături de mine mai așteptau cel puțin douăzeci de inși și după cît de uzi erau unii dintre ei, așteptau cel puțin de la prînz acolo. După vreo jumătate de oră de așteptare, mi-am dat seama că nu am nici o șansă să plec în următoarele trei, patru săptămîni din acel loc, pentru că grupul nostru, în loc să scadă, creștea rapid, după un principiu biblic: „Ultimii vor fi primii”. Dacă se îndura vreun taximetrist să oprească lîngă grupul nostru, reușea să urce în el întotdeauna ultima persoană care se alăturase grupului. Și brusc în mine s-a trezit neamțul obișnuit să organizeze tot ce prinde, așa că am strigat: „Așa nu mai putem continua, doamnelor și domnilor, oare vreți să înnoptăm aici?” „Nuuu!” „Perfect. Atunci ia hai să facem o coadă!” La început, nu prea a înțeles nimeni ce vreau, cred ca mulți își închipuiau că eram plecat cu sorcova. Dar după ce am mai explicat pe scurt că datorită cozii, vom trăi într-o lume mai dreaptă și vom pleca în ordinea în care am venit, ca printr-o minune, iată că s-a format o coadă. „Vedeți că se poate!”, am spus, în timp ce a apărut un taxi frînînd brusc cam la cincizeci de metri în spatele grupului, așa că patru inși din spatele cozii, care probabil nu avuseseră norocul să-mi audă explicațiile despre o lume mai dreaptă, s-au năpustit ca apucații spre această mașină, au sărit în ea și duși au fost. După care mi-am pierdut creditul de organizator și coada s-a destrămat ca un fum, ca o trîmbă de nori, ca o relație pe dos. Gura mea a rostit atunci tot felul de ocări, pe care nemaitrăind de-un car de vreme în România, le crezusem uitate în negura timpului, dar subconștientul nu doarme niciodată, și iată ca le-a dezgropat, Doamne iartă-mă! Apoi mi-am lăsat învățăceii în plata Domnului și m-am dus descumpănit și mîhnit înapoi la intrarea tîrgului, unde iată că i-am întîlnit pe soții Florica și Jean-Louis Courriol, veniți tocmai din Franța, și cînd i-am văzut, m-am bucurat mai mult decît niciodată, din două motive: 1. Erau doi vechi și buni prieteni pe care nu-i mai văzusem de, hai să zicem cel puțin o oră jumate, în interiorul tîrgului. 2. Veniseră la tîrg cu mașina și se întorceau în centrul orașului tot cu mașina, în care mai aveau un loc liber, exact lîngă Jean-Louis, care făcea pe șoferul. Așa că mi-am putut întinde picioarele în voie lîngă el, cînd am pornit-o înapoi spre luminile orașului București. Că drumul nu era neted și calea nu era bătută, nu m-a deranjat deloc.

În București, în centru, am prins a doua zi un taxi fără probleme și, în drum spre aeroport, am avut o conversație demnă de atenție cu taximetristul. Vorbeam despre români și nemți și la un moment dat, omul m-a întrebat:

— Dom’le, știi cine a fost cel mai mare patriot român?

— Nu, cine?

— Ceaușescu.

Am rîs cu mare poftă, crezînd că omul practica cu virtuozitate umorul sec, absurd, dar el nu glumea.

— Făcea totul pentru țară, domnule! a continuat el entuziasmat.

— Interesant, nu știam, i-am răspuns și am adăugat: dar am auzit că a ascuns cîteva milioane în Elveția, așa, pentru sufletul lui. Nu-i adevărat, nu?

— Sigur că nu. Să nu crezi prostii din astea, domnule! m-a prevenit. Nu pentru el a ascuns banii aia, ci pentru țară.

Așa că am acum o idee: dacă e cumva nevoie de bani în România, să dea șefu ăl mare o fugă pînă în Elveția și să ia paralele necesare de acolo.

***

Dragă Jan,

Tocmai ce m-am întors de la Praga, unde am stat vreo opt zile – frumos oraș, n-am ce zice! Și aș vrea să te anunț că acolo n-am avut nici o problemă cu inima, palpitațiile, ipohondriile. Poate berea lor să fie de vină, vindecă orice boală, inclusiv pe cele închipuite, m-am gîndit eu. Apoi, m-am gîndit ceva mai profund și m-am întrebat – oare nu cumva palpitațiile astea ale mele au legătură cu România? Poate că da, poate că nu, însă cert este că de îndată ce am ajuns acasă și m-am pus în pat, palpitațiile m-au apucat din nou. Nu pot trage nici o concluzie aici, decît că pentru a trăi în România nu trebuie în nici un caz să fii slab de inimă. Dimpotrivă, ai nevoie de o inimă mare… și puternică.

Dar să lăsăm inima deoparte și să revin la Praga, un oraș „din Occident”, după părerea mea. E adevărat că mai există acolo și rămășițe ale estului sălbatic, nu e la fel de curat ca-n Germania, de pildă, un fapt oarecum explicabil, pentru că orașul e înțesat de turiști, sînt și destul de mulți cerșetori în poziția regulamentară a cerșetorului de tip Ev Mediu, ca să se încadreze în peisaj și să se asorteze cu construcțiile de secol XIV (unii cerșeșesc alături de cîini sau chiar de șobolani domesticiți), însă din punct de vedere al transportului în comun, de pildă, n-am nimic de comentat. Poți ajunge cu ușurință dintr-un capăt în altul al orașului într-un timp record, autobuzele și tramvaiele vin de regulă conform unui orar prestabilit, nimeni nu se îmbulzește, civilizație, ce mai! Mi-au plăcut în mod special tramvaiele în stil vintage, toate roșii și toate la fel care se strecoară pe străduțele înguste din centru, iar țăcănitul roților dau un ritm orașului. Mi-a plăcut și metroul care nu are neapărat ceva spectaculos, însă galeriile lui sînt săpate foarte adînc sub pămînt, sările rulante pe care cobori parcă nu se mai termină, te simți un explorator, ca în O călătorie spre centrul Pămîntului de Jules Verne. Și mi-a mai plăcut și faptul că nu există reclame comerciale la metrou, nici la pastă de dinți, nici la detergentul-minune, doar afișe de film, lansări de carte, expoziții (la fel ca la Paris) ceea ce mi-a spus despre Praga că este în primul rînd un oraș cultural.

Și ca să rămînem tot în Occident, cea mai mare minune a tehnicii pe care am testat-o vreodată a fost TGV-ul pe care l-am luat de la Bruxelles la Paris. Drumul a durat doar vreo două ore, dacă mă uitam pe geam, amețeam un pic din cauza vitezei. Era prima mea ieșire în Occident, nu trăisem niciodată o astfel de experiență, de aceea îmi amintesc călătoria aceea în cele mai mici detalii. Aveam niște vecini de compartiment tare simpatici – un camerunez îmbrăcat în costum tradițional care a încercat insistent să mă agațe și un brazilian cu un tricou cu steagul Braziliei pe piept. Conversația între cei doi a fost foarte scurtă, dar i-a mulţumit pe amîndoi pe deplin. Brazilianul către camerunez:

— De unde ești?

— Din Camerun, zice camerunezul.

— Aveți o echipă de fotbal foarte bună! a spus brazilianul și a făcut cu mîna semnul de OK.

— Tu de unde ești? a întrebat camerunezul, după o vreme, de parcă n-ar fi fost evident.

— Din Brazilia.

— Ah, aveți o echipă de fotbal foarte bună! a spus pe un ton admirativ camerunezul.

Au tăcut amîndoi, ce-ar mai fost de spus în plus? Apoi, camerunezul s-a băgat în vorbă cu mine și a început să-mi povestească viața. Am aflat că era polițist, mi-a arătat o poză cu el în uniforma de poliție și mi-a povestit că nu putea să-și ia concediu decît o dată la doi ani, iar atunci își vizita toți frații risipiți prin lume. Și avea vreo șapte frați, vreo trei la Paris, unul în Australia și trei la New York, așa că se plimba ceva, nu glumă! M-a rugat destul de timid dacă aș fi de acord să facem un selfie împreună (abia se „inventaseră” selfie-urile, avea un telefon mobil „cu butoane”). De ce nu? Am făcut selfie-ul de care era tare mîndru – el și o fată albă, din România, în drumul spre Paris, cel mai romantic oraș din lume. M-a întrebat cît timp voi sta la Paris și dacă n-am chef să ieșim împreună la un restaurant… camerunez. Din acest punct, am început să-l refuz cu politețe, mi-era simpatic camerunezul ăsta care umbla îmbrăcat în costum tradițional prin lume, dar nu simțeam nevoia să punem bazele unei relații multiculturale. M-a impresionat, în schimb, momentul în care am ajuns în Gare du Nord, iar el a fost întîmpinat de o mică mulțime de oameni – frații, nevestele frațiilor, copiii lor și alte rude, toți îmbrăcați în aceleași vestminte largi și colorate, iar bucuria a fost de nedescris, cu chiote, rîsete, pași de dans și frînturi de cîntece. Așadar, e bine să fii polițist camerunez și să ai doi frați la Paris!

Despre trenurile din România, n-are rost să-ți mai spun, le-ai descris tu destul de bine. Era o vreme cînd mergeam în gașcă „cu nașul” și am cunscut tot soiul de nași – de la nașul intransigent, care se comporta de parcă ar fi fost trenul lui, ne tot amenința cu amenzi, apoi lua bani și cu stînga și cu dreapta, la nășițe dolofane și mămoase, care acceptau banii cu delicatețe – „Cum să vă dau jos din tren, că sînteți ca și copiii mei!”, la nașul șmecher, care ne făcea cu ochiul – „Așteptați la capătul vagonului și-mi dați banii la final… pînă atunci, nu ne-am văzut, nu ne cunoaștem!”, la nași din Ardeal, buni să-i pui la rană, unul dintre ei nu doar că n-a acceptat nici un ban, dar a și împărțit o sticlă de țuică cu noi. Însă pentru mine timpul nașilor a trecut de mult, acum merg doar ocazional cu trenul, cînd nu găsesc o altă soluție mai rapidă. N-am săturat de întîrzieri de peste două ore și de oprit aiurea în mijlocului cîmpului pentru că „s-a stricat ceva pe linie”. Mi s-a luat definitiv de mersul cu trenul la ultimul meu drum București – Cluj, cînd am făcut vreo paișpe ore și mă gîndeam cu amărăciune că în timpul ăsta puteam să ajung în Noua Zeelandă, în celălalt capăt al lumii. Aveam cu mine și laptop, și cărți, și muzică, și mîncare, dar după Sighișoara n-am mai fost în stare de altceva decît să număr minutele și să privesc pe geam cum trenul se tîrîie pe șine, puteai să te dai jos și să alergi pe lîngă el, ca să-și dezmorțești picioarele, apoi să te urci la loc. De atunci mi-am jurat că nu voi mai merge pe distanțe lungi cu trenul, în România. La Cluj, merg cu mașina sau cu avionul, există acum destule curse low cost care, după toate aceste experiențe, mie una mi se pare că funcționează pe post de teleport. Însă tot mi se pare inadmisibil ca într-o țară relativ mică ca întindere singura soluție decenta de a o străbate de la Nord la Sud și de la Est la Vest rămîne avionul.

Mijlocul meu de transport în comun preferat, pe distanțe scurte, rămîne tot tramvaiul, mi se pare cel mai cinematografic dintre toate.

În ultima vreme, de cînd sediul redacției noastre e în Pipera, merg destul cu tramvaiul 16, care face bucla cea mare de la Sfîntu Gheorghe, în tandem cu tramvaiul 21 – acolo sînt ca frații – apoi merge de unul singur pe șine pînă cînd aproape că iese din oraș, sau ieșea, în vremurile în care orașul se lățea mai puțin, însă acum își sfîrșește traseul în noul cartier al corporatiștilor și al clădirilor de birouri care au răsărit peste noapte, în cîmp. Eu îl iau de la Lizeanu, de regulă aștept între zece și patruzeci și cinci de minute, depinde de ce mai apare „pe linie“ – trafic, cîte o mașină parcată aiurea, cîte un vatman care a zăbovit prea mult la o cafea. Alături de mine așteaptă încă 10-20 de oameni, unii vorbesc la telefon, alții molfăie covrigi sau pîine din sacoșele pe care și le-au umplut în Obor și toți își îndreaptă privirile în zare, de-a lungul celei mai mizerabile străzi din centru, veșnic plină de zoaie și de alte gunoaie, cu case care stau să cadă și care se numește, într un mod ironic, strada Viitorului. Atunci cînd catadicsește să apară, după un orar absurd și haotic, tramvaiul 16 nu trage niciodată la „peron“, oprește undeva mai în spate, n-am înțeles niciodată de ce, de parcă s-ar feri de intersecție sau nu s-ar îndura să părăsească strada Viitorului, unde se încadrează perfect în decor. Sau pur și simplu e un tramvai modest.

Cei 10-20 de oameni care îl așteaptă își împing cu îndîrjire papornițele mai în față ca să ajungă la ușile lui și-l înjură. Tramvaiul 16 a rămas unul dintre cele mai urgisite tramvaie din București. Rablagit și pe model vechi, se zgîlțîie, scrîșnește și oftează. Controlorii nu prea se urcă în el, în schimb te iau în primire țigănci amărîte care își fac reclamă la nimicurile pe care le vînd: „Alifie chinezească, două leucoplaste cu rivanol la un leeeu!“ Vocile lor cîntate îți însoțesc călătoria, nimeni nu cumpără nimic, chipurile lor par din ce în ce mai tragice pe măsură ce tramvaiul trece din stație în stație. La un moment dat, obosesc și se așază pur și simplu pe scaunele din plastic rupte și murdare, își încălzesc picioarele încălțate în șosete groase și șlapi, chiar și-n toiul iernii, la caloriferele tramvaiului, stau și se uită aiurea pe geam. Se uită la orașul lor, București, căruia îi aparțin vrînd-nevrînd, pe lîngă care tramvaiul 16 se prelinge, stație după stație, de la Sfîntu Gheorghe și pînă la platforma industrială Pipera, care nu mai e de mult industrială, e doar de fițe.

Și eu mă uit pe geam, într-un astfel de tramvai nu-mi vine să citesc ceva, nici măcar să-mi scot telefonul mobil și să butonez, face parte dintr-o altă lume. Își continuă drumul pe strada Maicii Domnului, un alt nume ironic, pentru că nimic nu e sfînt aici, doar grotesc. Oprește la Reînvierii. Trece pe lîngă casele decrepite, mucegăite, rîncede, cu cîte un singur etaj, remarc pentru a cîta oară „Frizeria noastră“ care deja are un lacăt pe ușă, un soi de cafenea care te îmbie cu gogoși colorate, doar în reclamă, și aceasta pare închisă, o shaormerie turcească unde e o coadă mică, iar micul morman de carne din vitrină are o culoare dubioasă, străduțe care se înfundă, un restaurant arăbesc, multe magazine de scule auto și de materiale de construcții, toate acestea ar putea să coexiste într-o zonă vie și pitorească a orașului. Însă orașul este atît de urît, de cenușiu și de găunos aici, încît de fiecare dată, ca să mă salvez sau ca să cad și mai rău în depresie, mă gîndesc la Solenoid, la casa în formă de vapor de strada Maicii Domnului, o caut cu privirea, dar n-o găsesc niciodată, de aceea simt, ca și atunci cînd merg cu tramvaiul 21, că m am rătăcit prin Bucureștiul lui Cărtărescu, al amintirilor și metamorfozelor, dar și prin propria mea minte, prin propriul meu destin. Și atunci mă cuprinde cu adevărat disperarea.

Însă tramvaiul 16 oprește din nou la intersecția cu bulevardul Lacul Tei, multe dintre papornițele de la Obor și posesorii lor coboară, se pierd încet-încet printre blocuri, iar aici urcă pentru două-trei stații țiganii din mahalaua Tei și atmosfera devine ceva mai animată. Toți se cunosc între ei, tramvaiul devine cumva un soi de acasă înspre acasă, o prelungire a vecinătății. Urcă copii de la școală, care, deși sînt scaune libere, se așază direct pe treptele de la uși și mănîncă cu o poftă nesățioasă sandvișuri cu parizer, în jumătăți de pîini pufoase de 1 leu, care îți fac o poftă teribilă. Urcă femei smochinite sau incredibil de grase, de-abia le încap fustele, tineri burtoși în treninguri, toți șmecherii șmecherilor și toți săraci. Femeile nu încetează cu întrebările, bărbații răspund monosilabic, cu chipurile lor încruntate. Nu există bucurie în tramvaiul 16, doar marasm și probleme. Afli că pe ăl bătrîn iar l-a durut stomacul și a vomitat sînge, dar „e sigur de la băutură“ și a început să ia pastile, că Bucurică a fost luat de gardă pentru tentativa aia de omor, că pe Marinel nici acum nu l-au găsit, a dispărut de șase zile, „poate o fi cu vreo fată!“, dar are telefonul închis, precis că l-a luat cineva care îi vrea răul și nu pot să sune la poliție pentru „că tac-su abia a ieșit din pîrnaie și iar s-a apucat de alte alea… că nu poate să stea și el locului, la casa lui“. Mai sînt și adolescenți care se pipăie și se înghiontesc, se pun unii peste alții pe scaune și-și spun cuvinte de amor: „Balerina mea, balerina mea… băga-mi-aș p… în gura ta!“

Tramvaiul 16 oprește mai întîi la Lacul Tei, aici chiar în stație e o mică cîrciumă de drojdieri unde alături de steagul României flutură steagul Americii, apoi părăsește cartierul de blocuri și o ia pe Șoseaua Petricani, ai senzația că a ieșit din oraș, merge pe șinele lui printr-un crîng desfrunzit, se hurducăie, în stînga se vede lacul, cîteva raze meschine de soare pătrund prin geamurile murdare, conversațiile lîncezesc sau încetează, e o senzație de călătorie spre capătul lumii, pe lîngă roata cea mare din parc, veșnic încremenită, ca un ochi rotund și imens care te vede, fără să te judece.

Țiganii coboară în cîrduri la stația Ștrandul Tei – o mahala se întinde în dreapta pînă departe, de la curți pline de gunoaie la case la roșu pe care scrie „De vînzare, cinci camere, 195.000 de euro“, în zare sclipește lacul. Tramvaiul își continuă traseul, conversațiile și necazurile celor care tocmai l-au părăsit încă adastă în cele două vagoane ca un fum subțire de țigară, pînă cînd dispar de tot. Se simte doar o ușoară melancolie. În zare se văd deja blocurile de beton și sticlă, un nou semn al civilizației. Tramvaiul 16 e aproape gol, doar cîțiva corporatiști rătăciți care și-au lăsat mașinile în service și deja au sunat că vor întîrzia la serviciu. Trebuie să cobor la stația Șoseaua Fabrica de Glucoză, acolo unde autostrada vine peste noi, cu buldozere și valuri de pămînt, peste toți oamenii ce muncesc în Pipera. Însă pînă acolo mă bucur de liniștea întreruptă doar de țăcănitul ritmic al roților și-mi doresc ca tramvaiul 16 să iasă de pe șine și să o ia aiurea pe cîmpuri, să gonească pe autostradă cu 150 de kilometri la oră, să străbată munții și țara, să treacă de graniță și să ajungă poate pînă la Viena sau în altă parte, și mai la vest, să nu se mai întoarcă niciodată în bucla cuminte de la Sfîntu Gheorghe, alături de fratele lui, 21. Pentru că poate și pentru că are un suflet.